La mijlocul lunii iunie 1992, malul drept al Nistrului devenea teatrul celor mai violente confruntări din timpul războiului de secesiune. Ceea ce a început aparent ca un incident local de securitate s-a transformat rapid într-o (re)invazie militară rusească la scară largă, susținută direct de Moscova, blocând aspirațiile de integritate teritorială ale noului stat de peste Prut și Nistru.
De la colapsul sovietic la disputele lingvistice
Prăbușirea blocului estic și reformele structurale inițiate de Mihail Gorbaciov la finele anilor ’80 au dat o șansă de trezire și acțiune a conștiinței naționale românești în așa-numita Republica Moldova. Decizia Chișinăului de a reveni la grafia latină și de a decreta limba română drept limbă oficială a generat replici dure, mai ales în zonele puternic industrializate; în regiunea transnistreană, unde structura demografică urbană înclina balanța spre minoritățile slave (comunitățile de ucraineni și ruși cumulau peste jumătate din populație, în timp ce românii mai reprezentau circa 40% după decenii de rusificare forțată și deportări), mișcările separatiste au fost rapid activate, alimentate în anumite pături ale societății nu neapărat de nostalgia pro-sovietică cât mai ales de frica pierderii privilegiilor.
Scânteia de la tipografie și asediul comisariatului
Tensiunile acumulate au explodat în după-amiaza zilei de 19 iunie 1992 în apropierea unei tipografii din Tighina. Reținerea unui ofițer de informații al autoproclamatei republici nistrene, maiorul Igor Ermakov, de către o patrulă a poliției moldovenești, a declanșat un schimb violent de focuri din cauze rămase parțial obscure.
Evenimentele au escaladat fulgerător:
- Peste 1.200 de luptători paramilitari, inclusiv voluntari cazaci, au declanșat un atac masiv asupra sediului local al poliției.
- Obuze de tip Alazan au lovit fără discernământ clădirile civile din zonă, inclusiv o grădiniță.
- Forțele de ordine de la Chișinău, sprijinite de voluntari sosiți de la Varnița, au rezistat inițial asaltului, preluând controlul asupra unei mari părți din oraș până în dimineața următoare.
„Pe 19 iunie, în centrul Tighinei au început împușcăturile. A doua zi, orașul a fost bombardat. Au murit mulți oameni. Femeile și copiii s-au ascuns în subsoluri, fără hrană sau apă. O femeie care a ieșit cu copilul ei a fost împușcată, doar copilul supraviețuind. Cazacii ucideau civili. Pe 20 iunie, un elicopter a tras asupra satului Varnița” – relatează o martoră citată pe pagina de Facebook Sufletul Moldovei.
Deși inițial forțele moldovenești reușiseră să avanseze strategic spre Nistru, dinamica luptelor s-a schimbat radical odată cu implicarea directă a blindatelor rusești. Tancurile Armatei a 14-a au forțat trecerea podului dinspre Tiraspol.
Ofensiva militară a fost dublată de presiuni diplomatice dure. Kremlinul, prin vocea președintelui Boris Elțîn, a catalogat defensiva Chișinăului drept un act de agresiune, amenințând cu represalii de proporții. În paralel, generalii ruși i-au trimis președintelui Mircea Snegur un ultimatum prin care solicitau retragerea necondiționată a trupelor moldovenești.
Atacurile concentrate asupra localităților din jur (Dubăsari, Cocieri sau Coșnița) și bombardamentele intense din 21 iunie au forțat retragerea militarilor moldoveni.
Un bilanț tragic și o pace înghețată
Faza acută a luptelor s-a stins treptat până în luna iulie, lăsând în urmă un peisaj dezolant. Peste 1.300 de gospodării au fost distruse, la fel și infrastructura economică și rețelele de utilități iar aproximativ 100.000 de oameni au (re)devenit refugiați de război în propria țară sub teroarea ocupantului rus.
La 21 iulie 1992, acordul semnat între Republica Moldova și Federația Rusă a pus capăt ostilităților armate, însă a legiferat o soluție de compromis. Documentul a conservat de facto status quo-ul din regiune, transformând Transnistria într-un conflict înghețat și asigurând supraviețuirea unui regim separatist controlat politic și economic de la Moscova.
50 cititori.
