În ultimul an de facultate de Jurnalism, în grila cursurilor a apărut o disciplină nouă: „Manipulare și persuasiune în mass-media”. A fost un moment de cotitură care mi-a marcat definitiv interesul și activitatea profesională de după aceea. Îmi amintesc perfect cum, la prima oră, profesorul Radu Herjeu ne-a adresat două întrebări-sondaj: „Câți dintre dumneavoastră consideră că sunt influențați de conținutul știrilor pe care le urmăresc?”, urmată imediat de contraponderea ei: „Câți consideră că pot rămâne complet imuni?”. Previzibil, majoritatea am ridicat mâna la prima variantă, recunoscându-ne vulnerabili în fața unui tir informațional prelucrat special pentru a dicta percepții.
Experiența acumulată ulterior în jurnalism, în mediul militar, în activismul civic și în campaniile electorale nu a făcut decât să îmi lărgească acest câmp de studiu. România a rămas terenul ideal de experiment pentru manipulări la toate palierele unei societăți care a ieșit din decenii de dictatură comunistă — unde aveai voie să fii deștept fix cât prevedea legea — direct în actualul stadiu al unei cleptocrații absolute. O realitate în care controlul opiniei publice este disputat aprig de grupuri de interese, servicii de informații și redacții transformate în anexe financiare ale politicului.
O dubă care urla pe lângă un spital de copii
Zilele trecute, traversam Piața Victoriei intrând pe Bulevardul Iancu de Hunedoara. Cu puțin înainte de Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, atmosfera devenise irespirabilă fonic: pe de o parte, girofarurile și sirenele poliției, pe de altă parte o dubă inscripționată cu sigla AUR, ale cărei difuzoare urlau mesaje preînregistrate cu vocea lui George Simion. Scarbit, am ridicat geamul și am dat muzica mai tare ca să nu mai aud mizeria de afară.
Circul digital din rețelele sociale, unde apelurile suveraniste pompau masiv mobilizări în ultimele zile, și-a dovedit însă impotența în teren. Ca orice ustensilă în mâna unor nepricepuți, s-a întors împotriva lor. Toxicitatea manipulărilor în presa aservită politic a rămas, și de această dată, de-a dreptul vomitivă. Aici nu suntem puțini cei care așteptăm cu interes mai multe informații de la Jandarmerie și Poliție despre personajele implicate în dezordinile orchestrate, pentru că, potrivit participanților cu care am discutat în aceste două zile, provocările au fost împroșcate din ambele tabere.
Confruntările care au urmat depășesc, cu certitudine pentru oricine, cadrul unei simple revolte sindicale a oierilor afectați de restricțiile pestei micilor rumegătoare. Evenimentele din Piața Victoriei reprezintă un caz-școală de instrumentalizare asimetrică a vulnerabilităților economice în scopul destabilizării statale și al capitalizării electorale: nu se dorește rezolvarea crizei, ci exclusiv capturarea și deturnarea frustrărilor populare.
Matca: portretul unei suferințe surde
Pentru a înțelege cinismul absolut al celor care s-au năpustit asupra acestei dureri, trebuie să cobori în teren, acolo unde se naște. Timp de o săptămână am fost cu treburi prin Oltenia, apoi prin Argeș, iar câteva zile am rămas în Moldova. De fiecare dată când trec prin Tecuci, opresc pe la Matca, cea mai mare piață de legume din România. Acolo, înainte să umplu portbagajul, mănânc la localurile din interior, acolo unde vin țăranii care dorm zile în șir în dube cu speranța că își vor vinde produsele. Mâncarea e dumnezeiască: moldovence iuți cu bluze curate îți aduc coșul cu chifle calde, apoi ciorba de legume când ții post sau micii fierbinți când cel care nu conduce vrea să-i întâmpine cu o bere.
Prefer să mănânc întâi, pentru că știu că ceea ce urmează mi-ar putea goni pofta: suferința surdă a celor care muncesc până la epuizare și sunt umiliți și distruși fix de cei în care și-au pus încrederea și votul — falșii patrioți, falșii creștini pe care acești amărâți îi trimit în Parlament sau la Bruxelles doar ca să primească, în loc de mulțumire, alte taxe și alte bastoane între lacrimi.
Fix la scările localului, o femeie stă cu portbagajul unei dube deschis, vinde roșii.
— Bună ziua, cât e kilu’?
— Bună ziua!… Vi le dau la un leu, dar vă rog, nu-mi luați doar câteva la prețul ăsta…
Umplem portbagajul. Urmează vinete, ardei, la fel, prețuri derizorii. Alți ochi triști scrolează telefoane și scuipă de supărare: „Morții lor de nemernici, un pachet de țigări e 30 de lei și noi aruncăm marfa că nu putem vinde câțiva saci la banii ăștia?!”
Așa se aruncă marfa la Matca. Anul trecut venisem să iau castraveți. Erau saci albi abandonați, sprijiniți unii de alții la fel de trist, sau vărsați cu durere pe jos într-o cursă a limitelor celor care dormeau cu zilele în dube și nu mai puteau sta cu marfa nevândută. Stăteau o zi, două, apoi nevoile îi chemau acasă, turbau de supărare, aruncau sacii și plecau necăjiți, lăsând în oglindă speranțele din acei saci albi. Cât am stat la Matca, nimeni nu se atingea de marfa aruncată, pe care o putea lua gratuit — probabil din jena suferinței acelor amărâți. Negociau cu țăranii rămași prețuri mici și își vedeau de treabă.
Situația producătorilor nu este nouă. Este de zeci de ani.
Hienele și cadavrele
Revin din acest tablou al suferinței românului și al indiferenței criminale a celor votați de amărâți, înapoi la Piața Victoriei. Îi vedem des, mai ales la televiziunile lor, pe Călin Georgescu, Diana Șoșoacă și George Simion sărind ca niște hiene în locurile unde românii suferă sau mor. Arde un spital la Constanța — repede, aur-olacii cu pancarte și circ prin fața camerelor. Se produce o inundație — imediat apare hoarda de mincinoși cu pachete de la partid. Se revoltă țăranii — hai cu agitatorii, ca să apară știrile indobitocirii și ale manipulării.
Este cea mai nemernică formă de cinism: să faci circ din durerea unor suflete, să-i minți fix în acele clipe, să-i privești în ochi și să le folosești lacrimile tot împotriva lor, transformându-le în material electoral. Asta spune totul despre nivelul acestor trădători, borfași de ultima speță, care știu că nu există consecințe și care sunt dispusi la orice mârșăvie împotriva românilor.
Tactica aplicată la București a fost astroturfing-ul: crearea unei false impresii de revoltă populară, haotică și exclusiv țărănească, în spatele căreia au acționat însă nuclee de agitatori instruiți. Nemulțumirea socială autentică a fost confiscată rapid de elemente din galerii sau activiști suveraniști care au folosit recuzita tradițională a fermierilor drept paravan simbolic, un scut cognitiv, în timp ce asaltau coordonat cordoanele de ordine. Deși asociațiile profesionale s-au delimitat urgent de violențe, în spațiul informațional eticheta a fost deja pusă: cauza fermierilor a fost asociată direct cu anarhia stradală.
Cum arată frontul stradal
Gestionarea forței de către autorități a scos la iveală dinamica fluidă a frontului stradal, unde au acționat trei categorii de oameni. Pe de o parte, agitatorii tactici — provocatorii plasați pentru a forța o ripostă cu gaze lacrimogene. Scopul lor nu este militar, ci strict vizual: obținerea imaginilor de impact necesare pentru a valida narativul unui „stat opresiv”. Pe de altă parte, echipele operative în civil — cadre judiciare reglementate legal, plasate în masă pentru monitorizarea și extragerea chirurgicală a instigatorilor.
Între cele două, zona gri. Imaginile virale cu civili care execută acțiuni alături de Poliție reflectă apelul la resurse de oportunitate. În momente de criză operativă și deficit numeric, structurile apelează la personaje cu o puternică amprentă fizică și autoritate în mediile de stradă. Aceștia funcționează ca ghizi operaționali, facilitând identificarea rapidă a provocatorilor din interior, în baza unui troc asumat tacit: sprijin fizic imediat contra clemenței instituționale viitoare.
Dincolo de schemele tactice oficiale, această zonă gri dezvăluie o fractură ideologică profundă în interiorul mișcărilor naționaliste din România, pe care mașinăria digitală a populiștilor o trece sub tăcere. Intervenția violentă a unor elemente în civil împotriva instigatorilor din Piață nu a fost un ordin militarizat, ci o reacție de respingere organică. Este vorba despre o ciocnire frontală între naționalismul radical de modă veche — cel crescut în spiritul bazei, cu conexiuni istorice și doctrinare stricte — și eșalonul suveranist de carton apărut peste noapte la televiziuni și pe TikTok. Elementele dure ale vechii gărzi au simțit instantaneu impostura circului electoral din stradă. Când dubele de partid au început să urle lozinci pe spatele oierilor amărâți, reacția a fost previzibilă: repudierea impostorilor care compromit ideea de revoltă națională în scopuri propagandistice.
Această falie nu este nouă. Este acumularea unor tensiuni istorice majore. Condamnarea în mediile închise neolegionare a violențelor din fața Guvernului vine pe un fond deja inflamat de episoade anterioare de profanare simbolică — distrugerile și tensiunile din jurul crucii de la Tancăbești, unde comportamentul agresiv și lipsit de respect al noilor lideri populiști a lăsat urme adânci în memoria naționaliștilor structurali. Se adaugă aversiunea față de asocierea imbecilă a legionarismului cu indivizi care se asociază deschis cu inamicii naturali ai acestuia, precum diluatul dughinism de la baza curentului pro-putinist, declarațiile — dar mai ales tăcerile complice — pro-Netanyahu ale unor lideri suveraniști, umplerea listelor electorale cu traseiști din vechile partide penale, în paralel cu izolarea și calomnierea, în cel mai veritabil stil securist, a vechilor militanți naționaliști din teritoriu. Apoi adeziunea unor foste cadre asociate cu acte de corupție din servicii — vezi „scandalul generalilor” — și indiferența, la fel de gravă ca impotența, în fața abuzurilor și a perchezițiilor de tip stalinist pe fondul legii Vexler.
Cum se desființează un protest legitim
Ciocnirile violente cu jandarmii sau reacțiile agresive împotriva celor de alte opinii politice — acest spectacol grotesc cu români asmuțiți împotriva altor români — nu apar de nicăieri. Sunt consecințele directe ale unui stat măcinat de corupție, guvernat prin abuz, minciună și manipulare. Am fost în stradă ani în șir, în perioada în care făceam activism civic, și știu exact cum se gestionează un miting de amploare.
Primele măsuri pe care le luam ca organizator erau comunicarea nemijlocită cu structurile Jandarmeriei și organizarea propriilor grupuri de camarazi care mă informau permanent despre tot ce mișca în perimetru. Scopul era clar: identificarea discretă, izolarea rapidă a infiltraților și a provocatorilor trimiși special să compromită acțiunea.
Când un protest degenerează în bătăi generalizate, este evident pentru orice profesionist că scopul real nu mai este presiunea asupra guvernului pentru măsuri economice, ci strict propaganda politică. În orice demers civic, primul mare risc este confiscarea și deturnarea lui de către politrucii avizi de reclamă gratuită, care speculează cinic emoțiile de moment. Asta trebuie subliniat fără menajamente: acești suveraniști de carton nu au nicio legătură cu naționalismul structural. Sunt cei mai periculoși inamici ai săi, mai periculoși chiar decât inamicii naturali. Sunt doar borfași fără scrupule care acționează sub steag fals, lăsând în urmă nu doar un popor trădat, ci mai ales un popor dezbinat, neputincios și resemnat în fața oricăror dezastre, în lipsa anticorpilor — a naționalismului-liant care asigură existența normală a oricărui popor.
Lehamite digitală și miză geopolitică
În timp ce pe străzi se consumă suferința oarbă, spațiul virtual românesc este inundat de un spectacol grotesc. Urmăresc cu lehamite mesaje care „felicită” jandarmii pentru misiunea de a călca în bocanci suferința altor români. Paradoxal, aplauzele vin de la oameni care, în urmă cu câțiva ani, îi înjurau pe aceiași jandarmi pentru că gazaseră alte dureri, ale altor români. Indobitociți de propagandă, cetățenii au ajuns să se bucure de violența exercitată asupra propriilor semeni.
Toți politicienii, fără excepție, au apelat la voturile acestor amărâți. Toți știau că România produce materie primă, dar că lipsesc sistemele vitale de colectare, procesare și comercializare a muncii țăranilor noștri. Dacă un singur lider, dintre acești așa-ziși suveraniști, înainte sau în timpul mandatului, ar fi făcut un obiectiv real din sistematizarea acestui proces, beneficiile ar fi fost colosale: milioane de români ar fi putut prospera în țara lor, calitatea alimentelor ar fi fost alta, iar profitul pentru stat ar fi fost de miliarde anual. Dar realitatea oferă alt tablou: prostii rad unii de alții pe Facebook după ce încasează bastoane, iar borfașii din partide — mai ales cele care falsifică patriotismul — se scală în lacrimile lor, transformate în știri și emisiuni de campanie.
Pe plan extern, rețelele de propagandă estice preiau și amplifică instantaneu aceste imagini. Miza strategică depășește problema zootehnică a României; vizează inducerea unui climat permanent de insecuritate pe Flancul Estic al NATO, în timp ce statul trimite cetățenilor hârtii „pentru clarificarea situației militare”. Acest malaxor sistemic, care distruge tot ce este legitim și demn, nu va putea fi niciodată apărat cu astfel de mizerii în prim-planul știrilor.
Vorba lui Eliade: „popor fără noroc”.
Foto: Facebook
519 cititori.
