Obișnuiam să mă rătăcesc prin maldărul de cărți ale anticariatul de lângă Universitate. Mirosul acela de volume vechi, unele iubite și răsfoite de mii de ori, semănau ca un om obosit de cele prea multe mâini prin care trecuseră.
Privindu-le măreția apusă mă gândesc că fiecare carte a fost un copil iubit și aprig dorit de către autor, care s-a născut din pasiune pură pentru a da în vileag câte un adevăr al unui căutător de mistere universale.
Simt mereu nevoia de a citi și mai ales de a descoperi lucruri demult uitate.
De fiecare dată când mă duc acolo, stresul cotidian nu își mai punea amprenta asupra mea de parcă aș fi intrat într-o bulă de timp dintr-o altă dimensiune. Privirea caldă și calmă, vorba puțină și calculată a bătrânului cu barbă albă care veghea dugheana aceea ticsită de cărți în dezordine, te făceau să uiți de timp și spațiu.
Odată mi-a spus așa: ”Copile, tot ce vezi tu aici e viu. Fiecare filă în parte se lipește de tine ca stampa de scrisoare exact când ai nevoie să îți dea răspunsurile pe care le cauți când nu mai știi ce să faci și încotro să o iei”.
Am fost inițial mirată și contrariată de aceste cuvinte, dar, pe care, la scurt timp le și dădusem uitării cu superficialitatea specifică vârstei.
Într-o după amiază de înserare blândă de toamnă târzie, pașii m-au purtat aproape de anticariatul meu preferat. Privirea magnetică a bătrânului parcă mă îmbia să intru. Am decis să arunc o privire la noutățile care apăreau mereu lângă ușă, pe un raft gros din lemn masiv. O carte veche cu coperți groase, albastră, a căzut lângă mine. Am pus-o la loc cu o privire ușor vinovată că distrusesem liniștea templului de scrieri. Apoi am mai frunzărit niște volume, iar cartea aceea a ieșit parcă în afară din raft, cerșindu-mi atenția. Am scos-o și am citit silabisind literele aurite ale titlului: “Auto-regresia. Metodă de cunoaștere”. Pe loc am decis să dau cei câțiva lei și să o frunzăresc acasă, în liniște.
Când am plătit-o, pe fața moșului pe care nu îl văzusem niciodată zâmbind larg, se așternuse o satisfacție greu de descris. Era poate deschiderea mea spre o lume a unei școli a misterelor de care el părea a nu fi străin.
Am lecturat pe nerăsuflate tehnicile de auto-hipnoză din trecutele vieți și m-am decis să le aplic într-o situație care stăruia în mintea mea de ceva vreme, negăsind răspunsurile la frământările mele. Bogdan, ca medic, mă salvase de nenumărate ori în situații limită și voiam să aflu în care universuri fusesem împreună.
Citind cartea, am stat apoi liniștită într-o stare de pace, meditativă dorind să aflu tot ce se putea despre noi doi. La un moment dat, mi s-a înfățișat pe ecranul minții mele o scenă de război. Eram doi bărbați îmbrăcați ca pe vremea romanilor, cu coifuri metalice și scuturi grele. O ploaie de săgeți venită pe neașteptate din partea inamică a căzut din cer, luându-ne prin surprindere. L-am acoperit cu trupul meu salvându-l cu prețul rănilor mele adânci. Durerea aceea acută pe care o resimțisem în fiecare celulă, m-a făcut să mă trezesc înfiorată.
Îl scăpasem atunci, iar acum, în această viață, ca o recompensă, mă salvase și el pe mine în toate felurile, simțind că avem o legătură trainică venită pe aripi de îngeri, din vremuri în care ființele noastre erau doar una. Ne știam așadar din timpuri în care hălăduiam bezmetici printre stele căzătoare, cu un sentiment familiar că venisem la o întâlnire cosmică cu cel drag.
Forțe magice guvernate de un plan divin bine pus la punct de o mână invizibilă ne arată, de fapt, o lume plină de miracole într-o tandră învăluire în care ne regăsim iar și iar într-un alt decor…
4015 cititori.
