În urmă cu două decenii, cei din generația mea se simțeau mai bărbați dacă, scăpați de sub papucul nevestelor cicălitoare, își depănau la un pahar de bere amintirile din periplul soldățesc. Anii au trecut și, odată cu eliminarea stagiului militar obligatoriu, tradiția bărbăției românești s-a schimbat. Savoarea masculului alfa de mahala se rezumă la discuții despre dotările automobilelor de firmă achiziționate în leasing sau la nostalgia piețelor și bazarelor turcești, unde foștii angajați de la stat mergeau să schimbe rulmenții furați din fabricile falimentare ale anilor ’90 cu lampioane colorate sau haine de piele. Uneori, ca orice căprar în rezervă căzut în borcanul cu melancolie, îmi aduc aminte cu nostalgie de chinurile la care erau supuși decrețeii ajunși la vârsta bărbăției în 1986-1987.
Luați cu arcanul imediat după absolvirea liceului, băieții erau despuiați prin centrele de recrutare, măsurați și cântăriți ca animalele din obor, apoi erau trimiși aiurea prin țară un an și patru luni pentru a construi socialismul.
La vremea aceea, parcă prevestind sfârșitul Epocii de Aur, activul de partid înăsprise măsurile de supraveghere din jurul unităților militare. Indicativul “Vigilența” se aplica tot mai des, dispozitivul de pază al Regimentului de Protocol UM 01278 Cluj, unde cu onor serveam patria la acea dată, fiind suplimentat cu încă doi soldați de pază. O potecă tăiată printre buruieni, la câțiva metri de gardul unității, asigurată cu pază neînarmată. Era vară și, cum nimeni nu părea a pune în pericol secretele militare ale țării, cel puțin de la nivelul solului, soldații de la Vigilența stăteau tolăniți cât îi ziulica de lungă în compania unor parașute locale, bine cunoscute în unităților militare clujene, fie ele ale Ministerului de Interne sau ale MApN. Nu se știe de ce, dar Adela și Cristina hotărâseră să probeze bărbăția militarilor aflați la datorie, făcând deseori turul orașului. Cum generalul Iulian Topliceanu, șeful Armatei a IV-a își făcuse un obicei din a vizita UM 01278 Someșeni (după cum susțineau ofierii, aici era poligonul în care își susținuse doctoratul șeful cel mare), într-o bună zi, mai precis într-o noapte de pomină, fetele au fost surprinse de un control de la garnizoana Cluj satisfăcându-i complet pe cei 33 de membri ai gărzii. Erau atât de obosite încât, am aflat din relatările băieților de la fața locului, una dintre ele “ adormise domne’ tocmai când dădeam în ea”.
Șoșoii surprinși în plină activitate sexuală au fost aspru mustrați și, a doua zi dimineață, s-a iscat tărăboi mare pe platoul unității. Miliția și conducerea unității în frunte cu veșnicul căpitan Viorel Comănici, însoțit de maiorul Vădeanu, țineau ședință de partid în aer liber. După vreo oră de discuții între gradele superioare și milițieni, căpitanul Dumitrescu, adjunctul șefului Artileriei și șef al Divizionului, s-a întors către trupeții aliniați pe platou, cu fața congestionată de râs. Printre sughițurile căpitanului, cu greu am reușit să înțelegem ce rostește. Ce se întâmplase ? Obosită după o noapte de nesomn, de declarații la Miliție și de morală comunistă, Adela i-a amenințat pe politrucii MApN cum știa ea mai bine. “ Dacă nu mă lăsați în pace, o aduc și pe vară-mea și vă fut tot regimentul !”, a răbufnit domnița ofuscată.
Dumitrescu era locțiitorul maiorului Mirică, șeful de facto al Artileriei în UM 01278. Nu înțelegeam la vremea aceea de ce într-o unitate de infanterie motorizată
cum era cea de la Someșeni exista și artilerie. În concepția armatei sovietizate, infanteria avea nevoie de niscai artilerie ușoară de sprijin, adică de aruncătoare de 82 mm, 120 mm, rachete antitanc Fagot, AG 9 și cam de tot ce se putea duce în spinare sau monta pe taburile cu 4 și 8 și roți. Și totuși, în fiecare an, poligonul din marginea Clujului era zguduit de bubuiturile tunurilor grele, mortierelor și ale altor piese grele de artilerie, scoase din conservare și încercate cu muniție de manevră. Aveam să înțeleg de abia după trei decenii, când am descoperit că, în ciuda unor tratate de neproliferare, România comunistă avea în dotare vreo 4000 de tunuri tip 100-110 mm, pe care le declarase de calibru mai mic. Nu știau unde să le ascundă, așa că le doseau prin magaziile și depozitele unităților de infanterie, unde noi, în calitate de pifani trebuia să le băgăm în conservare scufundându-le în zeci de kilograme de vaselină și înfășurându-le în carton cerat.
Scufundați erau erau, deseori, și ochii albaștri ai maiorului Mirică, șeful Artileriei, dar în alcool. Nu se știe de ce, de câte ori se îmbăta, Mirică își aducea aminte că pifanii din “satul cu miniștri”, adică bucureștenii nu puseseră osul la muncă și venea seara în dormitorul nostru, dornic de instrucție. “Hai, ăia din satul cu miniștri, un pas înainte !”, comanda maiorul. “Ia spuneți bă, ce scrie pe statuia Leu ?” În dormitor, liniște deplină.
“Luminează ca un far, e ceva, dar nu e clar. Ori n-ai priceput întrebarea soldat, ori nu am înțeles eu răspunsul.”, concluziona filozofic Mirică. Cum niciunul dintre noi nu reușea să-i satisfacă curiozitatea monumentală, artileristul șef ne scoatea în salturi înainte și culcaturi pe platoul plin de zăpadă din mijlocul unității, unde executam 5000 de flotări. Și uite așa, soldatul român învăța că peste noapte, zăpada depusă se poate curăța de o grupă de curajoși bucureșteni. Cu burțile. ( Eduard Ovidiu OHANESIAN – www.avertisment.ro)
2434 cititori.
