“Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”:

Am învăţat aceste cuvinte de la cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea. Dar şi cei mai neînţeleşi şi nedreptăţiţi.

Pe data de 31 octombrie se vor marca împlinirea a 60 de ani de la paraşutarea de către aviaţia militară americană a unui lot de luptători anticomunişti care, se povesteşte că prin complicitatea unor tradatori din serviciile de spionaj occidentale, au fost capturaţi de Securitatea comunistă şi executaţi în 1953.

 Sunt primii eroi ai NATO însă niciun oficial american, englez, german sau francez nu a onorat vreodată jertfa lor. Au fost români care, deşi scapaseră din teroarea de dincolo de Cortina de Fier, la un singur apel şi-au lăsat familii – unii o situaţie materială deosebită – şi s-au dus să lupte până la ultima suflare împotriva ocupaţiei comuniste. Ceea ce cu neruşinare ascund miliţienii gândirii şi falsificatorii istoriei este faptul că România a avut unele dintre cele mai eroice şi fascinante pagini de rezistenţă (ARMATĂ!) anticomunistă.

Grupele paraşutate în România aveau nume codificate. Una, denumită ,Jacques”, avea printre componenţi pe Golea Ion, Samoilă Ion, Tănase A. şi Tolan Ion. Alta, numită „Carpaţi”, era formată din Pop Gavrilă şi Ilie Rada, fostul ofiţer de la Securitatea din Oradea, ambii sub conducerea căpitanului Sabin Mare, sfârșit în luptă.  Acţiunea câtorva dintre ei, care au reuşit să nu fie prinşi, s-a mărginit pe de o parte la împrăştieri de manifeste în timpul Festivalului internaţional al Tineretului din 1953, iar pe de altă parte în transmisiuni sporadice prin radio, în străinătate. Alţii au avut aparate defecte. A fost posibil şi acest lucru… In luna Octombrie 1953 s-a judecat procesul paraşutiştilor, în care s-au pronunţat următoarele condamnări la moarte:

Buda Ion, student, născut în 1923 la Bonteşti (Arad);

Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni (Gorj);

Cosma Ion, învăţător, născut în 1922 la Apa (SatuMare);

Dincă Gheorghe, inginer, născut în 1919 la Hunia-Cetate (Dolj);

Golea Ion, student, născut în 1922 la Bahnea (Târnava);

Iuhasz Ion, student, născut în 1933 la Pir (Satu-Mare);

Pop Gavrilă, născut în 1928 la Pir (Satu Mare);

Popovici Mircea, student, născut în 1920 la Orba, arestat la Ticleni (Gorj) ;

Samoilă Ion, născut în 1919 la Ighişul Vechi (lângă Agnita);

Tănase Alexandru, student, născut în 1915 la Băbeni (Vâlcea);

Tartler Erich, agricultor, născut în 1920 la Braşov;

Tolan Ion, lăcătuş, născut în 1925 la Maga (Arad);

Vlad Mihai, student, născut în 1925 la Dragomireşti (Maramureş);

Au mai fost condamnaţi la pedepse foarte grele toţi acei care au ştiut de prezenţa lor, precum rudele cele mai apropiate ale acestora: Popovici Alexandru, tatăl lui Popovici Mircea, a fost condamnat, la vârsta de 75 ani, la 20 ani muncă silnică. Popovici M., mama lui Mircea, a stat închisă până în 1964;  Stetin Elena, sora lui Mircea, condamnată la 25 ani muncă silnică; Samoilă, mama şi cumnata lui Samoilă Ion, au fost condamnate la pedepse grele; Tartler Marta şi Ani, surori din Braşov; Tolan, mama celui paraşutat. Mare, învăţătoare, din comuna Şomcuţa, sora căpitanului Sabin Mare care a fost paraşutat şi a murit în lupte imediat după paraşutare. Bebi Toma condamnat pentru găzduirea luptătorilor. Femeile arestate în acest lot, au fost schingiuite într-un mod barbar. Unele au rămas bolnave pe restul zilelor. Au fost şi încercări de sinucideri.

Primi eroi NATO din România: trimişi la moarte sigură

Cei 13 condamnaţi la moarte au fost executaţi pe ziua de 31 octombrie 1953, în Valea Piersicilor de la Jilava. La un moment dat, în acei ani, când unul neprins dintre ei a reuşit să fugă şi să ajungă în Apus, în condiţiuni extraordinar de grele, a povestit cele întâmplate. Stupoare! – Cel care a ascultat, a dat din cap şi a spus: „Nu se poate să fi scăpat de acolo. Ai fost “întors” (adică a acceptat să lucreze pentru Securitate şi numai în acest fel a reuşit să vină în Apus). Omului mai că nu-i venea să creadă cele auzite. Cu câte încurajări plecase, ce promisiuni i se făcuseră şi acum cu câtă neîncredere şi în ce hal umilit! Nu şi-a imaginat ce va urma: pe un ton solemn a fost invitat în camera alăturată pentru a “medita”; „Gândeşte-te bine şi spune adevărul. Pentru că de acolo nu puteai scăpa.” Stupefacţie, pe masă, un … pistol, încărcat! Era clar că şi el şi ceilalţi plecaseră după un calcul, acela că nu se vor mai întoarce niciodată pentru a încheia vreun cont. Fuseseră trimişi la moarte sigură!

Care ar fi cauza muţeniei aliaţilor noştri?

Faptul că, între 1949 şi 1953, între exilul anticomunist şi serviciile secrete militare americane şi franceze, s-a desfăşurat o colaborare, concretizată în instruirea unor voluntari legionari în baze militare americane din Franţa şi Germania de Vest, care ulterior au fost paraşutaţi în România ocupată de armatele sovietice pentru a desfăşura activităţi cu caracter informativ şi de
subminare a regimului comunist, în perspectiva declanşării unui război între
blocul NATO şi URSS. Întregul proiect a fost avizat de preşedinţii american
Harry S. Truman şi respectiv francez Vincent Auriol.

Majoritatea celor paraşutaţi au rezistat mai mult de doi ani, fiind în cele din urmă capturaţi de Securitate, în urma unor trădări. Rudele sau urmaşii acelor eroi nici nu sunt recunoscuţi de statul roman sau de NATO. Nu doresc niciun fel de avantaje materiale ci adevărul si respectul cuvenit.

Shit happens!

În iulie 2008, întrebam pereţii, în paginile unui cunoscut ziar constănţean, de ce militarii americani staţionaţi în baza permanentă de la Mihail Kogălniceanu nu îşi cinstesc memoria celor care, cu sângele lor, au udat actul de naştere al Alianţei Nord-Atlantice. Unde? AICI, ÎN ROMÂNIA! Inclusiv pe pământul unităţilor militare de la Kogălniceanu sau Babadag! Au fost primii luptători anticomunişti care au avut un parteneriat militar cu US Army! Oh, urmează partea lipsită de happy-end: acei tineri au fost nu doar abandonaţi ci şi trădaţi de “lumea liberă” iar apoi torturaţi şi ucişi de Securitate, pe baza unor “sifoane” din ţară şi…Occident. Regretatul dr. Corneliu Dida a scris câteva pagini importante pe marginea acestui subiect. Din grupurile rezistenţei armate au scăpat câţiva, cei drept, la un moment dat prin intervenţia directă a preşedintelui Richard Nixon( ex. Ion Gavrilă Ogoranu – şeful grupului Carpatin Făgărăşan, după 20 ani de luptă în munţi).

Tot în 2008, un jurnalist militar American, Seth Robson, semna un material în ediţia europeană a Stars and Stripes despre situaţia militarilor de peste ocean care vor sta în bazele din localităţile amintite. Pe scurt, în descrierile ziaristului aceştia se orientează după bălegarul măgarilor din localităţile învecinate bazei de antrenament de la Babadag, iar ilustraţiile articolului prezintă cîţiva căruţaşi ca în comedia Borat a lui Sacha Baron Cohen.  “Soldaţii americani din România trebuie să se adapteze unei culturi care încă se mai bazează pe cai şi căruţă ca mijloc de transport”, “Cîteva din mijloacele locale de transport sînt destul de lente, însă rezervorul de gaz nu prezintă vreo problemă”, “Amestecîndu-se în trecutul Europei de Est”, erau explicaţiile ironice la fotografiile care ilustrau articolul. Şi pentru ca imaginea de ţară bananieră prezentată soldaţilor americani să fie cît mai penibilă, era citat purtătorul de cuvînt de la JTF-East Rotation, maiorul Axinia Dragoş, care spunea că “oamenii din ţara sa sînt dornici ca, în număr cît mai mare, soldaţii americani să se mute pe teritoriul ţării noastre”. Desigur, declaraţiei militarului român i se dadeau alte conotaţii, prezentînd-o ca pe un act de slugărnicie. Axinia mai adăuga că românii au aşteptat 60 de ani să vină americanii…Da, au aşteptat. Şi, foarte important, încă mai aşteaptă acea Americă fondată pe speranţele unei lumi mai bune şi mai drepte.

Să vorbim acum despre loialitate, dragi yankei? Vă pasă ce simt românii când văd că daţi mâna cu foştii torţionari sau cu odraslele lor care au jefuit această ţară? Că vă este ruşine să pronunţaţi numele din lotul paraşutaţilor din 53 în timp ce ambasadorul american la Bucureşti se implică personal în scandalul provocat de rularea unor filme anti-familie, anticrestine şi pro-homosexuale în cadrul Muzeului Ţăranului din capitală? Că admite cu o tacere complice şi paternă profanarea memoriei lui Valeriu Gafencu de către institutul Elie Wiesel? Că militarii noştri mor prin Irak sau Afganistan iar familiile lor intra cu statul de persoane de mana a treia şi nu pot obţine viză ca să bea un Dr. Pepper la Disney Land? Să vă spună cineva că pariaţi greşit pe bastarzii cu tricouri roşii în timp ce sacrificaţi oameni de mare valoare şi camaraderie prin ignoranţă, indiferenţă fatală, prostie sau dezinformare? Big mistake, comrades!

“Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”

În basmele româneşti, eroii nu au fost înfrânţi niciodată prin luptă dreaptă! Securitatea nu i-a putut înfrânge în lupte în ciuda diferenţei enorme de efective şi logistică. Au murit…TRĂDAȚI! Pentru că îndurăm un blestem ancestral: istoria noastră este cusută cu un fir roşu al trădării. Vă mărturisesc, ca om care am avut ONOAREA să cunosc cei mai fascinanţi luptători ai acestui veac, ca nu îmi pot reţine lacrimile, ori de câte ori citesc testamentul lor, îngropat pe crestele reci ale munţilor scris cu sângele, dragostea şi visele lor:

„Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii Neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru Neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, Neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui Neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de Neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest Neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim Neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

„Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”

Noi nu admirăm Neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor Neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest Neam.

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.” (Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954).

Codruț BURDUJAN – Gazeta de Năvodari (26/ 07/2013)