80 de ani de ticăloşie

În 21/23 ianuarie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la așa zisa „rebeliune” legionară, în fapt lucrarea mârșavă și premeditată a generalului Antonescu de a confisca sau elimina Mișcarea Legionară din viață publică a României. Încercând inițial să preia conducerea Mișcării înlăturându-i ierarhia și reorganizandu-i structura, va eșua rapid ciocnindu-se de rezistență legionarilor că de un zid de granit. 21-23 ianuarie 1941 reprezintă începutul prigoanei antonesciene, una mai sângeroasă decât a sceleratului Carol, iar legionarii căzuți în aceste zile sunt primii martiri ai acestei prigoane. Rândurile lor vor crește constant pe durata dictaturii Antonescu ingrosandu-se atât cu jertfele din temnițe, cât și cu viețile legionare secerate pe front în batalioanele de reabilitare de la Sărată sau cu cele încheiate prematur într-un exil ostil și primejdios.

Evenimentele petrecute în acel ianuarie de tristă amintire ne sunt cunoscute atât sub înfățișarea lor schimonosită din toată propagandă lui Antonescu, preluată că atare și utilizată cu succes mai apoi de regimul comunist, cât și din mărturiile camarazilor legionari care le-au așternut pe hârtie pentru o istorie adevărată a neamului care încă așteaptă să fie repusă în drepturi. Nu voi insistă asupra derulării evenimentelor, dar va îndemn cu multă căldură să reluați măcar una din cărțile legionare pe subiect (Horia Sima, Mihail Sturdza, Nicu Iancu, Blanaru-Flamura etc). Mă voi opri în schimb asupra unor aspecte mai puțîn cunoscute ce reies din ziarele acelor zile. Pentru că subiectul e atât de amplu și nu poate fi tratat corespunzător în cuprinsul unui articol de revista, mai voi limita la două subiecte principale: numărul și identitatea victimelor și atitudinea Bisericilor față de „rebeli”. Evident ziarele consultate nu sunt legionare, dar faptul că relatează la cald evenimentele (desigur în favoarea regimului Antonescu) reprezintă un atuu. Ulterior propagandă Antonescu a publicat niște volume catastrofale despre „rebeliune”, care culmea, încă se mai tipăresc și vând în librării și anticariatele României („Pe marginea prăpastiei” vol I și II). Cu durere trebuie să menționez că ministrul secretar de stat pentru propagandă a fost Nichifor Crainic, același ticălos care îl batjocorea pe Căpitan în paginile revistei sale imediat după miselescul asasinat din 29/30 noiembrie 1938.

Așa cum bine șțiți, toți cei căzuți în zilele de 21-23 ianuarie 1941, evrei și români, au fost atarnati în corpore, pe nedrept, de Antonescu, în cârca Mișcării Legionare. Comunismul i-a preluat integral discursul și atitudinea la adresa legionarilor astfel că și astăzi, la 80 de ani distanță, Mișcarea continuă să fie considerată responsabilă atât pentru „rebeliune” cât și pentru victimele și distrugerile suferite de țară în timpul ei. O mare mizerie politică ce a fost transformată în adevăr istoric. Să ne înțelegem, nu afirm și nu pot afirmă că legionarii nu au omorât niciun om în acele zile. Nu am datele necesare și dincolo de asta, faptul în sine mi se pare improbabil. Atacați și împușcați din toate direcțiile, cu siguranță că în unele cazuri au ripostat, erau în legitimă apărare și aveau tot dreptul să o facă. Dar de aici până la asasinatele dubioase și macabre de la Jilava, de la împușcarea cu sânge rece a populației civile și până la jefuirea magazinelor evreieșți sau româneșți, e un drum lung și total străîn de Mișcare.

Numărul victimelor

Ce m-a intrigat întotdeauna în legătură cu victimele Rebeliunii a fost numărul și identitatea acestora. Dacă identitatea victimelor evreieșți se cunoaște bine, identitatea românilor rămâne în mare parte un mister. Pentru ei nu a existat și nu există nici în prezent o comemorare anuală, nu apar niciodată revendicați memorialistic nici de rude nici de instituțîi, nu au niciun monument care să amintească de moartea lor nedreaptă și violentă. Așadar câți au fost oamenii secerați de gloanțe la rebeliune și cine erau ei?

Horia Sima descrie foarte clar atât cronologia cât și contextul întregii situații de la 21/23 ianuarie în „Era Liberatii volumul II. Legat de numărul morților și de zonele în care s-au pierdut cele mai multe vieți omeneșți Comandantul notează: Spre seară focul a încetat și atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piață Teatrului Național, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poștelor. 800 de vieți omeneșți au fost secerate de mitraliere. Desigur mărturia lui nu este singulară.

Pe de altă parte presă de la începutul lunii februarie 1941 prezintă o statistică foarte interesantă despre numărul morților și răniților și despre meseriile acestora. O prezentăm integral atașată acestui material. De aici reiese clar pentru Bucureșți la dată de 2 februarie 1941 un număr de 236 morți dintre care 118 evrei (și evident 118 români, puțîn neverosimilă perfectă egalitate). Cifrele rămân neschimbate pentru Bucureșți, iar la jumătatea lui februarie se anunță și bilanțul pentru restul țării: 117 morți și 73 răniți. Cu un total general de 374 morți și 380 răniți (ciferele sunt iarăși suspicios de apropiate).

Identitatea victimelor – legionarii

Dintre legionarii căzuți în zilele „rebeliunii” cunoaștem foarte puține nume. Cu siguranță au căzut mult mai mulți, dar prigoană dezlănțuită odată cu „rebeliunea” a făcut că numele lor să nu apuce a fi înregistrate de memoria legionară și să nu ajungă până la noi. În plus, Generalul Antonescu avea interesul de a prezența poporului un număr cât mai mic de morți din rândurile legionarilor și unul cât mai mare din rândul populației civile „asasinate de rebeli”. În toate comunicatele către țară generalul insistă asupra faptului că armata a avut ordin să nu tragă decât în „rebeli” și numai în legitimă apărare (desigur ordinele transmise de general direct către armata arată diferit). Așa justifică de pildă împușcarea comandantului legionar Victor Silaghi căzut chiar la începutul „rebeliunii”, un nume extrem de sonor în Legiune, despre a cărui moarte aflase rapid întraga țară. Un număr mare de nume legionare vehiculate ulterior că victime ale rebeliunii i-ar fi contrazis comunicatele către țară și ar fi întors balanță în favoarea legionarilor. De aceea mare parte din victimele „rebeliunii” au rămas și azi o statistică lipsită de identitate.

Ploieșți. Să revenim la Victor Silaghi, de departe cel mai cunoscut legionar căzut la 21/23 ianuarie 1941. Comandant legionar, avocat și doctor în drept la Roma, născut în 1906 la Satu Mare, era fiul preotului greco-catolic Isidor Silaghi. Era membru al Legiunii de la înființarea ei, cu grand de comandant legionar din 1932. La momentul asasinării era directorul general al Asigurărilor Sociale și șeful organizației legionare Prahova. În dimineață zilei de 21 ianuarie 1941 Silaghi se află la Bucureșți unde află cu stupoare alături de toată conducerea structurilor Mișcării că peste noapte Antonescu a schimbat din funcție toți prefecțîi legionari și a dat ordin armatei să ocupe instituțiile și să pună la conducerea lor militari. Acțiunea lui Antonescu era pe lângă mișelească și perfect ilegală, prefecții neputând fi numiți sau revocați prin ordin militar, ci numai Decret semnat de conducătorul statului, decret care devenea activ după plublicarea lui în Monitorul Oficial. Așadar, vanazand ce se petrece la Bucureșți, Victori Silaghi pleacă de urgență la Ploiești unde descoperă că armata era stăpână deja pe Prefectura și alte instituții. Adunând legionarii și incolonandu-i pe rânduri de câte 3 pornesc neinarmati, în marș, spre Prefectura. La încercarea coloanei de a intrat în clădire se deschide foc fără somație. Cade primul rând de trei: Silaghi împușcat moral în inima, Costică Dumitrescu împușcat în omoplat și în mâna (va supraviețui) și Badea Popescu împușcat în cap.

Badea Popescu era șeful FDC Prahova, student anul I la Facultatea de Drept, participant la revoluția legionară din 3-6 septembrie 1940. Rănit atunci în drum spre ocuparea postului de Radio Bod, Popescu a fugit imediat din spital după ce a aflat că asasinul lui Lucian Caramlau se ascundea la Sfântul Gheorghe și așa rănit cum era a încercat să îl captureze. Badea Popescu va muri la spital în seară zilei în care a fost împușcat, după ce a primit Sfânta Împărtășanie. Ultimele lui cuvinte au fost „Aveți grijă de Horia!”.

Silaghi și Popescu sunt primii morți ai „rebeliunii”. Așa cum spuneam, Silaghi era o mare personalitatea legionară. Moartea să petrecându-se chiar la începutul evenimentelor apucă să fie mediatizată (ziarul legionar „Cuvântul” publică și un necrolog al lui în 23 ianuarie, revista constantena „Biruitorii” scrie chiar în 22 ianuarie despre împușcare lui și a lui Badea Popescu). Din aceste motive Victor Silaghi este singurul legionar asasinat la „rebeliune” a cărui moarte este explicată ulterior în presă de Ministerul de Interne: Ministerul de interne desminte zvonurile puse în circulație, după care legionarul Victor Silaghi ar fi fost omorât la Ploieșți de către iudeo-francmasoni. Legionarul Silaghi a atacat în fruntea unei cete de rebeli în dimineață zilei de 21 ianuarie perfectura Ploieșți, căutând s-o ocupe forță. Garda militară care păzea prefectura l-a somat să se oprească. Nesupunandu-se somatiunii, garda a tras doborând pe Silaghi și încă trei rebeli. Cu această ocazie repetăm că, pe tot timpul rebeliunii armata nu a provocat pe nimeni, nici sub formă și n-a făcut uz de armă decât când a fost atacată și numai în scopul de a se apară. („Gazeta Transilvaniei”, 6 februarie 1941).

 

Bucureșți. În măcelul de la Palatul Telefoanelor (descris foarte clar de Horia Sima) cad secerați de mitraliere legionarii Aurelian Mandrila și Vasile Bodea (doar pe ei îi știm cu numele). Vasile Bodea era de loc din Mănăstirea Humorului, licențiat în drept, nu participa la manifestații și nici nu încerca să ia cu asalt vreo instituție. Mergea spre casă de la Piață Română în direcția Liceului Lazăr. Din păcate, luând-o pe Calea Viictoriei a fost secerat de cuibul de mitralieră de pe Palatul Telefoanelor. A murit îmbrăcat în suman și în costum popular bucovinean.

Aurelian Mandrila fusese șef al FDC Câmpulung, depusese legământul pe Rarău sub conducerea lui Dimitrie Leonties, era student la Facultatea de Drept din Iași, arestat în Prigoană cea Mare, prezent la revoluția de la 3-6 septembrie 1940, membru al „Gărzilor Incazarmate”. Mandrila cade în 22 ianuarie, iar familia îl caută ani de zile fără succes. Iată mărturia lui Leonties: Nu te-am îngropat noi, în cântece, la locul nostru de onoare, în salve de pistoale. N-am mai putut. Ne-au înghiţit închisorile negre și surghiunul nesfârșit de dureros. Tu eșți mereu în sufletul nostru, că o pildă de iubire nestrămutată de Legiune! Eșți prezent în veșnicie! Patru ani după aceea bătrânul tău tată te-a căutat mereu pe toate meleagurile, fără să te găsească… Ce pildă de neuitat… Când a auzit dela mine totul, n-a mai zis nimic, s-a întors de unde a venit, cu umerii mai gârboviţi, cu părul mai albit… Pierduse tot ce putuse să piardă mai scump. Mai mult ce se mai putea? Mut, s-a dus spre Ţară… Ce să mai piardă timpul acolo. Singurul lui copil, mândria și nădejdea bătrâneţelor lui zăcea într-un mormânt comun din Bucureșți, neștiut de nimeni, fără flori la căpătâi, poate fără cruce… Răsplata că-și iubise Ţara că puţini din lumea asta… Răsplata pentru o dragoste nemărginită de Neam și Legiune… („Dacia”, Rio de Janeiro, decembrie 1957).

Rădăuți. Potrivit profesorului Florian Bruja („Extremă dreapta în Bucovina”) aici ar fi căzut 9 victime în ziua de 23 ianuarie 1941. Dintre aceștia 6 legionari și 3 evrei. Nu avem nume  pentru niciunul dintre ei.

Vatra Dornei. Profesorul Bruja menționează un mort legionar la Vatra Dornei în seară zilei de 22 ianuarie 1941. Un grup de legionari ar fi atacat instituțiile – Poliție, Primărie, Poștă – armata a ripostat și astfel a cazul Ilie Costea adjunctul organizației legionare locale.

Alba Iulia. „Rebeliunea” s-a soldat cu doi morți, ambii în centrul orașului. Prim procurorul Eugen Hanza moare în 21 ianuarie aruncat de la etajul Chesturii Poliției care era ocupată de legionari. Hânza era unul singur, legionarii era peste 100. Din moment ce i-au permis să între, nu înțeleg de ce ar fi dorit să îl omoare și încă arucandu-l pe fereastră spre îngrozirea tuturor localinicilor. În 22 ianuarie sosesc la Albă grupuri de legionari din județ și încearcă să rupă cordoanele de soldați spre a întră în piață orașului unde un grup de legionari se aflau sub pază militară. În această lupta cade împușcât mortal țăranul legionar Florian Luca din Cricau.

Suceava. Aici știm că în total au fost doi morți. Pe unul dintre ei îl menționează și Dumitru Oniga (el însuși rănit în timpul „rebeliunii”) doar cu numele de familie Reguș. Am reușit să îl identific în persoană lui Ștefan Regus, născut la 1910 în Ipotești/Suceava, student la Facultatea de Drept. Potrivit mărturiilor familiei citată de un site în memoria eroilor comunei Ipotești, Regus ar fi fost împotriva legionarilor – despre care rudele susțîn că l-ar fi și împușcât în timp ce Regus participa la luarea cu asalt a Primăriei, decedând la spital în 22 ianuarie. Versiunea acesta nu poate fi corectă. Primăria era ocupată de armata, nu de legionari. Dacă el încerca să ia cu asalt Primăria nu era de partea armatei…

Brăila. Potrivit Comandantului Horia Sima (Era Libertății vol ÎI) la Brăila 11 legionari ar fi căzut în 21 ianuarie 1941. Din păcate nu cunoaștem numele niciunuia dintre ei:

Trebuie să spulberăm și legendă că Generalul Antonescu, dacă n-a avut succesul așteptat din prima zi a „loviturii”, această se datorează faptului că „nu vroia să verse sânge”. Contrarul e adevărat. El dăduse ordin că acolo unde se întâmpina rezistență la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinteze forță, tragând fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupată de legionari. Armata a tras în ei și 11 tineri legionari au plătit cu viață rezistență lor la uzurparea antonesciana.

Câteva lămuriri asupra prefectului legionar de Iași, Alexandru Ventonic a cărui moarte prin sinucidere este plasată în „perioada rebeliunii”, că urmare a descoperirii unor afaceri necurate și trădării făcute de tatăl sau împotriva Legiunii. Aceste informații se găsesc pe internet cu indicarea unor mărturii evreiești, dar parțial și în unele cărți legionare (ex. „Memorial Legionar”, Madrid 1960). Alexandru A. Ventonic, medic, născut în 1904 la Iași, era fiul comandantului legionar Alexandru Ventonic prezent alături de Căpitan de la înființarea Legiunii. Recent am descoperit în presă vremii („Bună Vestire” 6 ianuarie 1941) că Alexandru Ventonic a murit de fapt în 5 ianuarie 1941: Moartea neașteptată a camaradului dr. A. Ventonic, prefectul jud. Iași. Duminică seară a încetat din viață în locuința să camaradul dr. Sandu Ventonic, prefectul județului, fiul camaradului comandant legionar Alexandru Ventonic. Dr. Sandu Ventonic era unul dintre tinerele elemente ale Mișcării Legionare din județ. În calitate de prefect a izbutit să rezolve o serie de grele probleme reclamate de actuală situație. D. Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare a transmis o telegramă de condoleanțe indureratei familii. Corpul defunctului a fost mai întâi depus la sediul legionar din Râpă Galbenă, iar în cursul zilei de ieri a fost depus în Capela Mitropoliei. Pe dinaintea catafalcului au defilat toți legionarii din Iașși un numeros public. Înmormântarea va avea loc miercuri 8 ianuarie, ora 12. Amploarea funeraliilor și depunerea trupului  fix la Mitropolie mă fac să păstrez niște rezerve asupra cauzei morții. Totuși formulările din articol și neprecizarea detaliilor referitoare la felul în care a murit pot indică sinuciderea. Trădarea tatălui nu se verifică prin nicio sursă legionară contemporană sau ulterioară momentului și nici legăturile de afaceri cu evreii. Singură mențiune în acest sens este chiar pe dos. Comandantul amintește în „Era Liberatii vol I” de unele abuzuri comise de prefecții legionari dând exemplu chiar pe Sandu Ventonic care a interzis încărcarea cu marfă a unor vagoane pe motiv că proprietarii mărfurilor era evrei. Abuzul ajuns în față autorităților este sancționat imediat atât de Comandant cât și de restul Consiliului de Miniștri. Cert este că Ventonic nu are nicio legătură cu „rebeiunea” și că la 80 de ani distanță de la moarte, mormântul sau se păstrează în Cimitirul Eternitatea din Iași.

Identitatea victimelor – nelegionarii

Totalul victimelor evreiești se ridică potrivit Federației Comunității Evreiești din România la 123 persoane. În tabelul nominal care conține numeroase date de identificare (nume, prenume, vârstă, funcție etc), apar și 3 asasinați în provincie (posibil cei 3 evrei asasinați la Rădăuți?) și 4 cadavre neidentificate cu mențiunea „incinerat la Cenușă”. Toate trupurile identificate au fost înmormântate în Cimitirul evreiesc Sefard Giurgiului și în Cimitirul evreiesc askenaz Filantropia.

Din rândul armatei știm că au fost în total 21 de victime, 17 în București și 4 în țară. Pentru militarii căzuți la București Generalul Antonescu a dat dispoziție să se facă funeralii naționale în dată de 27 ianuarie. Ceremonia a avut loc în Piață Victorie la ora 15 și sicriele au fost înălțate acolo pe un catafalc. Slujba a fost oficiată de Patriarhul Nicodim înconjurat de un mare sobor de preoți. Generalul a rostit un discurs foarte interesant la finalul slujbei și a decorat „post mortem” în numele MS Mihai I pe toți cei 17, cu „Virtutea militară” şi „Steaua României eu spade”. Un fragment din discurs: De aceea, în clipă această a despärtirii, pierzând pe cei mai vrednicii fii – umili legionari ai brazdei – Țară întreagă prezentându-va cucernică ei întristare, va cere voe că prin zabranicul care va acoperă trupurile fără viață să intrezareasca strabatand într-o rază de bucurie, că mijirea unui răsărit de soare plin de bune și rodnice fagadueli, nădejdea în viitor. La orele 17 cortegiul a pornit spre Cimitirul Ghencea unde soldații au fost înmormântați. Întreagă ceremonie a fost transmisă în direct la radio.

În țară știm că au fost inmormantati după cum urmează: 24 ianuarie Albă Iulia prim procurorul Eugen Hanza; 30 ianuarie Blaj, plutonierul Anghel Marinescu mort la București; 1 februarie Brașov caporalul Constantin Rădulescu – curierul Generalului Dragalina. Practic ne rămâne 1 soldat neidentificat până acum.

Cine și unde sunt restul morților?

Așadar am identificat: la București – 2 legionari, 17 soldați, 119 evrei, adică 138 din cei 236 de morți declarați oficial. În țară – 22 legionari, 4 soldați, 3 evrei, adică 29 din cei 117 de morți declarați oficial. Să zicem că în țară e oarecum justificabil să nu fie cunoscuți cu numele cei 88 rămași fără nicio referință, dar în București lipsesc 98 de oameni despre care nu știm nimic, adică 98 de cadavre ale lor plus cele ale lui Mandrila și Bodea care nu au fost recuperate de familii. Cine erau cei 98 probabil nu vom ști niciodata. Dar ce s-a întâmplat cu trupurile astea? Mă îndoiesc profund că au stat zile întregi la morgă așteptând să fie identificate de eventualii aparțînători. Au fost îngropați undeva într-un cimitir din București? Au fost arși la crematoriu asemeni celor 4 evrei neidentificați? Sunt întrebări la care (încă) nu am găsit un răspuns, deși sunt convinsă că el trebuie să existe consemnat undeva. Morții aceștia au rămas ai nimănui. Antonescu nu i-a prohodit și nu a găsit de cuviință să publice numele lor, comuniștii nici atât. An după an în 21 ianuarie presă ne amintește de „periculoasă rebeliune legionară” și de victimele ei. Singurii care își omagiază pierdutii sunt evreii, astfel încât comemorarea generică a victimelor „rebeliunii” definește astăzi exclusiv pomenirea celor 123 de victime evreiești. Și românii? De ei nu își amintesc nici autoritățile, nici aparțînătorii, nici Armata, nici măcar Biserica. Asta în condițiile în care, repet, evrei și români sunt cu toții puși pe seama „violențelor provocate de legionari”.

Cezarina CONDURACHE (www.FGManu.ro)

153 cititori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.