Mărturii cutremurătoare ale unei supravieţuitoare din Moldova ocupată de ruşi despre lagărele de exterminare comuniste

     Cea mai răspândită formă de trădare cunoscută în Basarabia ultimilor 60 de ani este indiferenţa faţă de conaţionalii deportaţi în câteva rânduri de puterea sovietică. Despre aceştiea se spune, pe un ton resemnat, cuvântul eufemistic cu semnificaţie unică în URSS – „au fost ridicaţi” – de parcă politica de genocid ar fi fost aprobată de toată lumea. Mai mult, cei care văd binele în rău şi răul în bine afirmă că regimul criminal comunist are meritul de a fi umplut cerul cu sfinţi prin martirizarea unei generaţii de oameni nevinovaţi . Basarabeanca Eufrosinia Kersnovskaia, moştenind sufletul îndărătnic al mamei sale, de origine georgiană, şi al bunicilor ei, polonezi şi aromâni, a pus tranşant întrebarea: ”De unde şi pentru ce această cruzime?” Tatăl eroinei noastre, cunoscut avocat în Odesa, în 1919 scăpase ca prin minune de execuţie refugiindu-se în România. Eufrosinia, care în 1940 avea 30 de ani, era medic veterinar, cunoscător a 7 limbi şi om format într-o veche tradiţie de libertate personală, se aventureză să cunoască Rusia sovietică, fostă patrie a sa. Nu s-a refugiat împreună cu mama ei în România. A rămas la Ţepilova, jud. Soroca, pentru că, ştiindu-se” nevinovată”, adică trecând drept rusoaică şi neînvăţând nimic din experienţa tatălui ei, a subapreciat puterea acelui rău care se instalase în Rusia sub numele de Soviete. Înainte de deportare Eufrosinia a avut şansa unui contact cu o familie de sovietici, Drobotenco, stabilită în Basarabia după 28 iunie 1940. La ei a cunoscut, ca într-un preludiu, ceea ce urma să o copleşească în oceanul de servitute al Siberiei: lipsa de respect faţă de femeie, descreştinarea, sărăcia lucie, frica paralizantă în faţa celui mai neînsemnat om al NKVDului. Dar abia la jumătatea lui iunie 1941, în vagonul de transportat vite, care o ducea în Siberia, şi-a pus intrebarea: „pentru ce această cruzime?”

Abia peste 20 de ani, când se întoarce din Siberia şi îşi scrie la Esentuki jurnalul (24 de caiete a câte 200 de pagini), E. Kersnovskaia face examenul comunismului şi a propriilor experienţe din perspectivă creştină. Şi-a dat seama că până în 1940, ea ca şi mulţi alţii, văzuse faţa luminată artificial a Întunericului şi că bolşevismul – varianta rusă a comunismului – este însuşi Diavolul, care a lucrat prin oameni vicleni la pervertirea cuvântului şi a omului. În aceeaşi ani şaizeci, gânditorul polonez Leszec Kolakowski, în analiza critico-filisofică a sistemului comunist intitulată „Convorbiri cu Diavolul” reproşa oamenilor că nu vor să ştie nimic despre rău. „În faţa tuturor distrucţiilor, pustiirilor, repetaţi cu o încăpăţânare maniacală: aşa s-a întâmplat, e o simplă întâmplare, s-ar fi putut şi altfel…ATUNCI CÂND VEDEŢI O CRUZIME INUTILĂ, DISTRUGERE FĂRĂ SCOP – NU VĂ VINE ÎN MINTE DIAVOLUL.” Colaboratorii Diavolului au interesul sa nu credem în existenţa lui, pentru ca să nu ne împotrivim cu suficientă energie. Kolakowski demontează mecanismul prin care Diavolul (care nu se manifestă prin efecte naturale monstruoase, ci prin comportamentul unor oameni) se face nevăzut: prin ateism.”
Negarea lui Dumnezeu antrenează ocultarea simetrică a Diavolului, ducând la apariţia printre oameni a bestiei oligofrene care pune la cale carnagii uriaşe, reduplicându-şi tehnologic fărădelegile şi gata să-şi devină propria clonă.” Şi totuşi Diavolul, în existenţa căruia nu credem, pentru că nu credem în Dumnezeu care i-a izgonit pe îngerii căzuţi; Diavolul numit si Lucifer şi Satan, care s-a făcut nesfârşit de vinovat prin păcatul neascultării de Dumnezeu,Diavolul este arhetipul şi făuritorul omului nou,de stânga, comunist-„homo sovieticus”. Sfinţii Părinţi, cu experienţa lor bogată în luptele cu Diavolul, au prevenit oamenii să nu se lase seduşi de stânga, căci de acolo vine cel Rău. „Homo sovieticus” a fost obligat să meargă până la extrema stângă. Să nu uităm deviza bolşevicilior :”Fără Dumnezeu!” S-a tipărit recent o carte despre rolul femeii în mişcările de extremă stânga din sec. XX. În memoriile Eufrosiniei Kersnovscaia, publicate parţial în numerele 3,4 şi 5 din 1990 ale revistei „Znamea” de la Moscova, omul de stănga iese la suprafaţă imediat după ocuparea Basarabiei, în ipostază de fost ilegalist (moşiereasa Ianovscaia şi copiii ei comsomolişti), fostă slugă, care vrea acum să fie servită (cu alcool), fostă prostituată (Marusica Iavorscaia), aleasă acum deputat. Aceştia mai aveau însă de crescut până la statura lui „homo sovietucus”,pe care Kersnovscaia l-a descoperit mereu uimită pe teritoriul primei şi incertei sale patrii-Rusia.
     Pe drumul către servitute, prima localitate în care au avut de lucru deportaţii se afla pe malul râului Anga. Aici observă E.Kersnovscaia purtarea ciudată a unui copil de un an, „abia ieşit din starea embrionară”: lihnit de foame, Potapca privea cu jind la un bărbat care mânca şi, în loc să ceară, cum era firesc pentru un copil, începe să plângă cu disperare, ascunzându-şi ochii în fusta mamei sale: ştia deja că omul sovietic nu-i va da nici o fărâmitură. În altă parte, o fetiţă înfometată cere,cu infinită tristeţe, o mănuşă,confundată de departe cu un pateu. Colhozul a fost prima realitate neînţeleasă pentru Eufrosinia. Aici descoperi numai bătrâni şi copii flămânzi şi zdrenţuiţi. Şi foarte multe ploşniţe. „Oare chiar asta este Rusia- se întreabă ea – ploşniţe, geruri şi foame?” Kersnovscaia nu avea resentimentele fireşti ale românului faţă de ruşi, de aceea galeria de tipuri umane desenate de ea în caiete (un foarte original album, „Inscripţii rupestre”, tipărit la Moscova în 1991, uprinde 700 de desene ale E.Kersnovscaia, cu comentarii din manuscrisul autoarei) întruneşte mai multe condiţii ale obiectivităţii. La pag. 203 o gaseşti în imagini pe autoare printre alte femei – multe din ele călugăriţe – închise de puterea sovietică fără să li se spună motivul. Este cel mai tihnit moment din album, cănd, scăpată din izolatorul plin cu excremente, Eufrosinia contemplează nevinovatele fiinţe care-şi caută reciproc în cap şi îşi zice: să desenez această păducherniţă. În cele mai multe desene însă, cu o perseverenţă deloc întâmplătoare, autoarea surprinde un personaj care-şi pune pecetea pe majoritatea zdrobitoare a oamenilor sovietici: ”Ţari–golod” ( Împăratul- Foamete). Oameni care îşi vând sufletul pentru a-şi salva trupul, profesori universitari lingând din ţărână resturi de mâncare, bătrâni din cel mai lăudat azil, trataţi atât de rău, încât semănau cu nişte maimuţe necuvântătoare. Toţi aceştia sunt victimele lui „homo sovieticus”, cel care-i scoate din şcoli pe elevii lihniti de foame şi-i obligă să dea foc la mirişti, pentru ca părinţii lor să nu fure vreun spic pentru a-şi hrăni copiii.

     Cea mai răspândită formă de trădare cunoscută în Basarabia ultimilor 60 de ani este indiferenţa faţă de conaţionalii […]

     Alte tipuri de „homo sovieticus” apar în memoriile recalcitrantei Kersnovscaia în rol de supraveghetor, brigadier, însoţitor de convoi. În timp ce alţi bărbaţi mureau pe front, aceştia erau ţinuţi în lagăre să-şi bată joc de femei. Unul din desene îi înfăţişează pe 10 bărbaţi însoţiţi de câini-lup, care mână din urmă 10 femei, spre locul de muncă. Pe cea mai mocirloasă porţiune de drum li se ordonă: la pământ- si toate se aruncă pe burtă în tău. Eufrosinia refuză şi unul din soldaţi ridică arma să tragă în ea . O ţigancă, Frosea, care o acoperă cu trupul ei, suportă consecinţele. În pădurile de pe malul Angăi rege era Hohrin, un „homo sovieticus” cu slăbiciune pentru „sobranie” şi informaţie politică. Pe acest om de o răutate profundă Kersnovscaia a încercat să-l ucidă, înainte de evadarea ei în taiga. Hohrin, supraveghetorul femeilor gravide şi al lehuzelor mânate la doborât copaci, avea misiunea de a slăbi solidaritatea umană. El apărea ca din pământ în faţa celui care nu mai putea munci şi-l consola: „mori, dacă nu mai poţi!” Cea mai mare pedeapsă o aplica omului milostiv, care sărea să-l ajute pe cel căzut. O singură dată pe iarnă să fie duse femeile la baie şi atunci pentru a fi ţinute acolo fără apă, dezbrăcate, sub privirile batjocoritoare ale bărbaţilor-supraveghetori, îmbrăcaţi în cojoace. Pentru contrast şi derutare, anchetatorul Titov, cel mai periculos tip de ”homo sovieticus,” îşi introduce victimele într-un birou în care muzica de Grig şi tonul normal al „discuţiei prieteneşti” au drept scop „mărturisirea sinceră” a „crimelor” comise împotriva Sovietelor. Când auzim afirmându-se că ideologia comunistă (pe care specialiştii cunoscători ai secolului XX o numesc „satanologie”) a scos la iveală ce este mai rău în om, nu ne închipuim că printre instrumentele mai fine putea fi utilizat şi Grig. Filmul „Pocăinţa„ surprinde magistral această găselniţă perfidă a dictatorilor comunişti. Este înduioşător să găseşti în capitolul ”Printre ai mei” cuvinte ca acestea: ”Am auzit vorbă omenească, întâlnindu-mă cu basarabenii mei”. Chiar dacă i-a înţeles şi i-a compătimit, ruşii au decepţionat-o pe E. Kersnovscaia. Aceştia, spre deosebire de basarabenii deportaţi, deveniseră deja „homo sovieticus”, purtau fără s-o ştie, pecetea Diavolului.
Foto: Eufrosinia Kersnovskaia (sursa: wikipedia)

În capitolul „Ospitalitate siberiană” autoarea tatonează psihologia ruşilor din acea zonă, făcând trimitere nu numai la experienţa proprie, ci şi la scrierile deportaţilor din alte epoci. Se clarifică astfel motivul pentru care exilaţii din toate timpurile nu reuşeau să evadeze din Siberia. Nu atât distanţele mari, frigul şi mlaştinile împiedicau pe fugari, cât localnicii de pe malurile râului Obi. Prin tradiţie aceştia erau „fără suflet şi cruzi”, vânau oamenii ca pe fiare. Dacă evadaţii nu aveau bani sau haine, erau daţi pe mâna autorităţilor, în schimbul unui premiu, iar dacă fugarul avea o blană de oaie sau încălţăminte bună – nu mai scăpa cu viaţă. Cei care-l ucideau puteau fi oameni care ţineau cai şi vaci în gospodărie, neavând scuza sărăciei. Ospitalitatea oferită de Casa colhoznicului era o altă capcană întinsă evadaţilor de organele NKVD instalate în fiecare cătun. Acolo puteai servi un ceai cu condiţia să te legitimezi cu paşaport. Cu ajutorul lui Dumnezeu, la care mama Eufrosiniei se ruga neîncetat în România, această femeie extraordinar de puternică a parcurs timp de 6 luni 1500 de km pe jos spre Tomsk, unde spera să fie salvată de consulatul Poloniei. N-a reuşit însă din cauza dezgheţurilor care nu-i mai permiteau să meargă pe malurile râurilor, cât mai departe de „homo sovieticus”. A fost deci dată pe mâna autorităţilor de către o tânără comsomolistă vigilentă, pentru a fi închisă în lagărul de corecţie prin muncă. Ajunge la Tomsk, prima capitală a Siberiei, în convoi, împreună cu mai multe femei azere care refuzau sovietizarea. Se reţine amănuntul că aceste femei nici nu mai puteau plânge când îşi înmormântau în apele răului copiii decedaţi pe drum. Femeia sovietizată îi mai joacă festa încă o dată, în lagăr. La ferma unde lucra în 1944, venea activista Irma Meliman însoţită de câţiva bărbaţi şi citeau poezii antireligioase. Fiind întrebată de Irma dacă-i place Maiakovski, Eufrosinia răspunde că într-adevăr ferma de porci este cel mai binemeritat loc pentru lectura poeziilor lui. Astfel se pricopseşte cu art. 58 „pentru agitaţie antisovietică” şi este închisă în izolatorul de la Novosibirsk, iar apoi trimisă într-o mină de cărbuni, dincolo de cercul polar.

Timbru moldovenesc comemorativ dedicat Eufrosiniei Kersnovskaia

     „Inscripţiile rupestre”, prin tot ce ne relatează despre curajul Eufrosiniei Kersnovscaia de a înfrunta Răul, confirmă încă unul din principiile sistemului comunist: cei mai puternici oameni, oricât s-ar lupta, tot pentru lucruri de nimic se luptă. Omul sovietic nu-şi poate pune întrebările mari ale existenţei, pentru că trebuie sa rezolve nedreptăţile comise la împărţirea unui călcâi de pâine sau a unui apartament mizer. Obsedat de problemele acestui orizont strâmt, omul descreştinat şi pământesc,devine” accesibil tuturor forţelor demonice şi se dăruieşte Diavolului în masă„ –scria Berdeaev, anticipându-l pe I.P.Culianu, care a învinuit regimul comunist de păcat împotriva spiritului, care a tras masele dezumanizate direct în infern. Preotul dr. Ioan Bizău scrie în cartea „Viaţa în Hristos şi maladia secularizării”, tipărită la Cluj în 2002, că Marx şi Enghels nu au fost străini de influenţele grupărilor sataniste ale epocii. Unul dintre prietenii lor, teologul protestant Bruno Bauer, care se bucura de popularitate în mediile universitare,îi scria lui Marx la 1841: „Nu mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon…Un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât mă predau lui. Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predau ateismul în mod oficial ca profesor.” Să ne mai mirăm că „homo sovieticus”, produs al satanologiei marxist-leniniste, se face instrument al răului şi fuge de Dumnezeu?

Autor:  Nina NEGRU – “Homo Sovieticus in memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia”
Sursa: http://www.memoria.ro

88 cititori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.