Rachetele Operativ-Tactice și Tomahawkul Comandantului Suprem
Scandalul bombei nucleare din Carpaţi mediatizat în presa rusă a fost doar un avertisment de la “fraţii de la Răsărit”. Începând cu anul 2009, urmașii imperiului de la Răsărit înceracă să ne transmită folosind diverse canale media că eliminarea clanului Ceaușescu nu a fost deloc întâmplătoare. Ar fi fost motivată de rațiuni de securitate regională. Sovieticii știau că în timp ce Nicolaie Ceaușescu propovăduia dezarmarea nucleară și pacea mondială la tribuna Națiunile Unite, în laboratoarele Securității se lucra intens la proiecte speciale ca bomba atomică, armele chimice și bacteriologice sau modificarea rachetelor SCUD și TU 143. “Bomba din Carpaţi” despre care vorbeam într-un episod anterior, nu era îndeajuns. Lipseau vectorii de transport : rachetele balistice sau bombardierele cu care putea fi transportată în teritoriul inamic. Cum transformarea aeronavelor Rombac 1-11 în avioane de transport militar dăduse chix, Comandantul Suprem își îndreptase atenția către rachetele disponibile.Tu-143_Reis
Cartea bazată pe memoriile fostului general Victor Atanasie Stănculescu “În sfârşit adevărul…”, aduce în atenţia opiniei publice informaţii relevante despre intervenţia trupelor străine în decembrie ’89, ca şi posibilele motive care au dus la eliminarea în mare grabă a lui Nicolae Ceauşescu. Stănculescu dezvăluie câte ceva din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg până astăzi. La rândul său, fostul şef al Departamentului de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70.
Pe scurt, era vorba despre proiectele unor arme de distrugere în masă (nucleară, chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune capabilă să poarte focos nucelar), secretizate în grădina MApN. Specialiştii militari spun că în caz de conflict deschis, armele de distrugere în masă nu fac două parale dacă nu există şi rachetele, obuzele sau aeronavele capabile să le transporte către ţintă. Generalul Pacepa a făcut referire la încercările unor specialişti DIE de a produce rachete cu rază medie de acţiune capabile să poarte focoase nucleare sau alte arme de distrugere în masă. Stănculescu a confirmat achiziţiile de la sovietici. Până la mijlocul anilor ’90, toate aceste echipamente, în valoare de multe milioane de dolari, au dispărut fără urmă din înzestrarea Armatei.
SCUDturile dispărute
La sfârşitul anilor ’80, numeroase delegaţii militare sovietice au vizitat România. Ofiţerii superiori erau cazaţi la fostul hotel Bucureşti şi, conform declaraţiilor ceiştilor români (care îi aveau în supraveghere), sovieticii aveau o curiozitate obsesivă pentru rachetele cu rază medie de acţiune pe care tot ei ni le livraseră. Ilie Frasiniuc, traducătorul militar al lui Nicolae Ceauşescu şi al ministrului MApN Vasile Milea (o vreme preşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România), vectoriiera deseori abordat şi întrebat pe faţă unde sunt amplasate rachetele.
Dealtfel, bateriile ROT, în fapt rachete sol-sol tip SCUD, codificate 8K11 si 8K14, au fost primele sacrificate pentru accederea noastră în organismele euroatlantice. Ultimele două baterii (400 de bucăţi aflate în custodia unităţilor militare de la Ineu – probabil UM 4109 şi Tecuci) plecând în 1996 spre Israel containerizate de compania ZIM, sub supravegherea unor înalţi demnitari MOSSAD. Relaţii despre această operaţiune poate oferi fostul şef al Directoratului de Securitate din cadrul Ministerului Apărării din Israel, Eliezer Pincu, născut la Galaţi și adjuncta acestuia Aliza. Înaltul demnitar israelian a supervizat personal afacerea ROT, sute de milioane de dolari pierduţi şi ascunşi în măruntaiele arhivelor MApN şi SIE. Rachetele SCUD foloseau combustibil extrem de toxic format din carburant și oxidant. Amestecul se prepara de soldați protejați cu echipament special și măști pentru gaze. Pentru poziționarea rachetelor se foloseau macarale de încărcare, iar lansarea se făcea de pe mașini specializate. Computerele de lansare erau de la firma Hewllet Packard. Fiecare pluton era dotat cu 6 astfel de computere. Rachetele de tip 8K11 erau plasate pe mașini șenilate. Rachetele dispuneau de plutoane de radiolocație. Tragerile de antrenament se făceau în cadrul aplicațiilor militare din stepa sovietică. Ultimul comandant al unității de rachete de la Ineu a fost colonelul Porumb.
Scuze, sistemul automatizat de introducere a aviaţiei şi rachetelor AA în luptă se numea Almaz 2 nu Kamaz. Detalii despre cum a fost el folosit de chiar comandantul FAM româneşti împotriva propriilor subordonaţi în decembrie 1989 găsiţi la: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=6663
Pe de altă parte, discreditarea forţei militare sovietice a fost una din metodele practicate de toţi şobolanii incompetenţi din MApN şi actualii politruci proveniţi din Securitate după 1989, pentru a fi băgaţi în seamă de americani. În realitate, întrebuinţarea în luptă a rachetelor SCUD în cadrul unui război clasic era bine reglementată. Aceste rachete, care dispuneau de sistem de navigaţie inerţial performant (spre deosebire de copiile coreene şi chinezeşti livrate irakienilor şi copiate la rândul lor incomplet şi utilizate în primul război din Golf), făceau parte dintr-un complex de cercetare-lovire sovietic la fel de performant ca şi omologul său american Assault-Breaker sau PLSS. Elementul de descoperire a ţintelor de lovit era avionul Tu-22/22M, prevăzut cu SLAR (side looking airborne radar): http://www.radartutorial.eu/20.airborne/ab06.en.html
Avionul patrula la înălţimi de 10.000 – 15.000 m paralel cu graniţa sau cu linia de contact, undeva la 50 km înapoia ei. Obiectivele vizate erau raioanele de concentrare ale blindatelor (suprafața 20/10 km pentru regimentul compus din aproximativ 100 de tancuri) sau aerodromurile de bază ale aviaţiei de vânătoare-bombardament situate ambele la distanţe de 200 km de linia de contact. Odată descoperit pe radar obiectivul, coordonatele sale, detaliile de amplasare etc., erau transmise printr-o linie de date la centrul de conducere al tragerilor existent la fiecare baterie SCUD şi situat la 20-30 km de linia de contact. Calculatorul integrat realiza automat traiectoria balistică şi detaliile ei erau introduse în sistemul de navigaţie al rachetei. Rachetele SCUD transportau o încărcătură de luptă de 500-1.500 kg compusă din 200 de bombe anti-tanc sau antipersonal dispuse în casete şi reglate să se disperseze la înălţimi de 100-2.000 m. Cele anti-blindate dispuneau de ampenaje şi cap magnetic de căutare a ţintei în raionul de dispersare.
Adio, școală de rachete !
Povestea rachetelor româneşti începe în anii ’70, când la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru img_8114Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. Specialiştii DIE primiseră sarcina realizării rachetelor purtătoare de focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Se pare că proiectul nu a avut succes, Armata achiziţionând în cele din urmă rachete operativ tactice (ROT) de la sovietici. Jurnalistul Doru Braia îşi aduce aminte de măsurile de pază extreme luate de unităţile militare care aveau în dotare astfel de echipamente. Astfel, numai pentru că a îndrăznit să se dea jos de pe bicicletă pe drumul spre localitatea Şicula, la marginea pădurii (circa 4 Km de Ineu), Braia a fost reţinut de militari (dispozitivul Vigilenţa, cum se numea la vremea aceea), percheziţionat şi interogat. Se apropiase nepermis de mult de rampele de lansare poziţionate în zonă.
La mijlocul anilor ’80, rachetele erau modificate la institutele de cercetare militară de pe Şoseaua Olteniţei, pentru a putea purta arme de distrugere în masă. În mare parte rachetele achiziţionate de regimul comunist din Uniunea Sovietică au fost valorificate pe diferite filiere. Sub scutul NATO s-a ales praful de strategia naţională de apărare antiaeriană, ca dealtfel şi de şcoala de rachetistică autohtonă. Specialiştii spun că deși era una dintre puținele țări din cadrul Tratatului de la Varșovia, care-și dezvoltase o școală de rachetistică, în ultimii ani, România a ajuns un fel de apendice al statelor occidentale puternic industrializate și militarizate.
În ceea ce priveşte planurile secrete de cercetare şi producţie a rachetelor cu rază medie de acţiune autohtone, au fost declasificate prea puţine documente. Despre unul dintre acestea, raportul secret nr. M. 02749 din 11.04.1989 s-a vorbit în presă. Era vorba despre cumpărarea unei tehnologii de turnare automată a încărcăturilor de propulsie pe bază de pulberi compozite, destinată „fabricării de rachete cu performanţe superioare pentru înzestrarea armatei” în valoare de 3,75 milioane de dolari. Contractul 250/88 a fost semnat de ICE Romtehnica în 1988 cu firma austriacă Tencom Ltd., suma fiind inclusă în planul de import al Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice.
“1.Ca să aveţi un reper, vă amintesc faptul că tatăl meu a fost printre primii specialişti în domeniul rachetelor. După ce a absolvit Academia de comandă şi stat major ca maior de aviaţie în 1962, a fost repartizat comandant al primului divizion tehnic (structură care se ocupa cu formarea şi testarea rachetelor AA). Am copilărit printre rachete şi am fost pasionat de programele cosmice sovietice şi americane. Prin 1965 a sosit în România şi prima serie de rachete operativ tactice, prescurtat ROT (racheta R-3 era o variantă modernizată şi perfecţionată prin adăugarea de către ruşi a încă o treaptă la cea germană A4). Sovieticii o introduseseră în înzestrare după o serie de teste în poligonul Kapustin Yar de la marea Caspică în 1951-1953. Comburantul şi carburantul utilizate erau acelaşi ca la rachetele AA Dvina şi Volhov (SA-27/34) din cadrul apărării AA. Despre cunoştinţele în domeniul balisticii rachetei pe care le posedă actualii specialişti români, vă asigur că ele sunt apropiate de zero.
Rachetele din familia SCUD (150/300/550 km) sunt balistice tactice – cu rază scurtă de acţiune. Sovieticii considerau RDG-ul, Cehoslovacia şi Bulgaria drept ţări din primul eşalon al Tratatului de la Varşovia. Motiv pentru care au aprobat exportul de rachete Scud. România şi Ungaria erau considerate ca făcând parte din eşalonul 2 şi n-au fost înzestrate niciodată cu aşa ceva. Bulgarilor, sovieticii le-au construit şi o fabrică de VX în nord-estul ţării pentru a echipa ogivele SCUD-urilor lor. Fabrica acum aparţine grupului spaniol MAXAM, cu care Cornel Purcărea a făcut contractul de dezasamblare la Băbeni a proiectilelor taiwaneze.”, spune unul dintre specialiștii români.
Vectorii fără pilot
Tupolev_Tu-143_VR-3_2008_G2Drona TU 143 VR-3 Reis este poate cea mai concludentă dovadă că în timpul intervenţiei străine din decembrie 1989, serviciile secrete străine nu erau interesate de Revoluţie, ci de proiectele nebuneşti ale dictatorului. Piloţi şi cercetători români, angajaţi în fostele baze aeriene româneşti, îşi aduc aminte că Nicolae Ceaușescu dăduse ordin să se construiască prima rachetă de croazieră românească. Proiectul era bazat pe modificarea avionului de cercetare fără pilot TU-143, achiziţionat de la sovietici în 1988.
„Ca pilot şef la Baza aeriană de la Feteşti în anii’88-‘90 am fost desemnat să efectuez programul de încercări în zbor al unei rachete aer-aer româneşti. În România, centrul de cercetări şi producţie în domeniul rachetelor se afla la Crângul lui Bot de lângă Ploieşti. În teste era atunci la Crângul lui Bot şi mai apoi la Baza de la M. Kogălniceanu nou achizitionatul (din 1988) avion fără pilot, în fapt o rachetă de croazieră fără focos, utilizat pentru cercetarea aeriană. În speranţa că inginerii români vor fi capabili să realizeze o replică a acestuia.
Ulterior, cam prin 1997, escadrila de TU-143 a dispărut pur şi simplu din înzestrarea armatei.”, povestește unul dintre piloții militari participanți la proiect.
Cum s-au volatilizat aeronavele TU 143 (VR-3 Reis), primele avioane de cercetare fără pilot, achiziţionate de armata română de la sovietici ? Nu se știe. Este ținut la secret ca mai toate crimele și tâlhăriile post-decembriste. După mai bine de 20 de ani, Karrar – o aeronavă similară cu TU 143 era prezentată de regimul de la Teheran, drept ameninţare pentru duşmanul american. Dacă ne gândim că ultima vizită externă a lui Nicolaie Ceaușescu, nu se știee în ce scop, a fost exact în Iran, putem spune că avionul fără pilot făcea parte dintr-un proiect ceauşist încadrat, la nivelul anului 1988 la categoria Secret de Stat. Vorbim despre un “proiect”, pentru că dictatorul intenţiona să realizeze o racheta de croazieră românească, pornind de la platforma TU-143 (VR-3).
Au tras cu ochiul la sovietici
Rachetiştii spun că probabilitatea ca o salvă simultană de rachete de croazieră (zburând la 50 m înălțime cu dese Iran Unmanned Bomberschimbări de direcţie) să neutralizeze şi să creeze breşe prin sistemul de apărare antiaeriană a inamicului, este mai mare decât cea a lansării rachetelor SCUD care n-au precizie. Abaterea probabilă a acestora din urmă, fiind de ordinul a 4-5 km. Ceea ce în cazul unei baze aeriene dispuse în jurul pistei de 2,5 km sau a unei baterii de rachete anti-aeriene în dispozitiv circular cu raza de 800 m înseamnă rateu sigur.
Am stat de vorbă cu foşti piloţi de la Baza Aeriană Feteşti, dar şi cu ofiţerii care asigurau “protecţia internă” a programelor de încercări în zbor pentru rachetele aer-aer româneşti în perioada 1988-1990. Aceştia îşi aduc aminte că, la Centrul de Cercetări şi Producţie în domeniul rachetelor de la Crângul lui Bot (astăzi ELMEC Ploieşti) şi la baza militară de la Mihail Kogălniceanu, era în teste un avion fără pilot (în fapt o rachetă de croazieră fără focos), utilizat pentru cercetarea aeriană. Inginerii români sperau că vor fi capabili să realizeze o replică îmbunătăţită a modelului TU-143, capabilă să poarte focoase nucleare. Rachetiştii spun că proiectul era fezabil.
Serviciile secrete româneşti au tras cu ochiul la fraţii sovietici care dezvoltaseră pe TU-143, modelul TU-300 Korshun. Sovieticii păstraseră pentru TU-300 motorul TR3-117 (de la TU 143) cu tracţiunea de 640 kg Forţă, modificându-i suprafaţa în plan a aripii (delta în loc de aripă trapezoidală) şi lungind fuselajul pentru a mări rezerva de carburant şi încărcătura utilă transportată. TU-300 cântărea 3 tone şi avea rază de acţiune de 1.000 km. Sistemul de navigaţie era similar celui de pe rachetele americane de croazieră Tomahawk. O varianta TU-300 prevăzută cu radar side-looking airborne, servea pentru depistarea ţintelor de suprafaţă de tip aerodrom sau baterii de rachete AA. Alta, prevăzută cu bombe în casete (1.000 kg), înmagazina în memorie coordonatele ţintei şi apoi o ataca.
Ca de obicei, când vine vorba despre subiecte sensibile, MApN răspunde telegrafic:
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE
Direcţia Informare şi Relaţii Publice
tel./fax: 021-319.60.22
e-mail: presamapn@mapn.ro
6 martie 2010
Domnului Ovidiu Ohanesian
– Coronapress –
Referitor la solicitarea dumneavoastră, vă comunicăm următoarele informaţii:
În dotarea Armatei României nu mai există avioane VR-3, Muzeul Aviaţiei din Bucureşti având un astfel de avion ca exponat.
În anul 1983 au fost achiziţionate 11 aparate VR-3 din fosta U.R.S.S. Ele au fost utilizate în perioada 1983-2001 pentru zboruri de antrenament în vederea formării şi menţinerii deprinderilor operatorilor.
Din cauza epuizării resursei de zbor, aceste aparate au fost scoase din exploatare şi au fost înlocuite cu avioane fără pilot de tip Shadow.
Biroul de presă
Aeromodelul american, făcut la cercul de pionieri
VR3_complex-1Așadar, proiectul rachetei de croazieră româneşti se baza pe platforma unui TU-143, modificat şi echipat cu motorul reactiv Turbomeca Artouste III B, folosit pentru elicopterele IAR-316 B Alouette III. Motorul dezvolta 650 kgF, la un consum specific inferior lui TR3-117 (motorul TU-143), având în acelaşi timp un gabarit mai mic. Ca şi în cazul rachetelor ROT, fără nicio explicaţie, prin 1997 escadrila de TU-143 românească a dispărut pur şi simplu din înzestrarea armatei. Au fost înlocuite cu aparatele Shadow 600, de producţie americană, despre care specialiştii români au o părere foarte proastă. Achiziţia avioanelor spion Shadow 600 a fost supervizată de prietenul fostului şef SIE Ioan Talpeş, dr. inginer Vasile Pascu, nume de cod “Doctorul”. La vremea aceea, Pascu era colonel sub acoperire la firma Telespatzio.
De abia în aprilie 2012, Traian Băsescu a găsit potrivit să-și reafirme poziția de lider regional prezentându-ne ordinul “marelui licurici” de a intra într-un program american de drone strategice, ca pe un succes personal. Pe scurt, statul român care nu se hotărâse încă dacă mai are nevoie sau nu de flotă militară aeriană, se angaja să participe la achiziția unor echipamente invizibile la propriu și la figurat.
„La Chicago, ne-am dat practic acordul pentru programul de supraveghere şi recunoaştere AEGIS. Este vorba de o structură militară de cinci avioane fără pilot, care vor fi funcţie de nevoile tuturor celor 13 aflate la dispoziţie pentru culegere de informaţii terestre”, a declarat Băsescu, la sosirea de la summitul NATO de la Chicago.
AEGIS este un proiect internațional de supraveghere terestră și aeriană a statelor membre NATO, la care țara noastră participă alături de alte state (SUA, Germania, Italia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Cehia, Slovacia, Slovenia). Cele cinci drone (UAV) RQ-4B Global Hawks (fabricate de firma Northrop Grumman) la care face referire președintele, făcând parte dintr-un sistem complex de supraveghere aeriană a Europei, care va furniza informații pentru scutul antirachetă. Specialiștii militari estimau că sistemul de supraveghere va costa cinci miliarde de dolari. Cartierul general ca dealtfel și baza unde vor staționa dronele vor fi amplasate la Sigonella în Italia. Ca urmare, românii nu vor vedea nici măcar culoarea dronelor achiziționate, rolul statelor partenere în proiect fiind acela de a asigura amplasamente la sol pentru sistemele de comunicații și radar.
Cât despre performanţele aeronavei Shadow în comparaţie cu TU 143, dar şi despre alte proiecte secretizate de MApN, folosite chiar în evenimentele din decembrie 1989, citiţi comentariile unui specialist militar a cărui identitate am ales să o protejez.
“1. Shadow este un aeromodel făcut la cercul de pionieri în comparaţie cu TU 143. Escadrila de avioane fără pilot Tu-143 a operat începând din 1988 la Baza Aeriană de la Mihail Kogălniceanu. Şi a fost utilizată în misiuni de recunoaştere pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. În Marea Neagră şi în spaţiul aerian al Bulgariei. Inginerii direcţiei Înzestrare îşi propuseseră modificarea acestui aparat în sensul transformării lui în rachetă de croazieră lansată de la sol/navă sau acroşată sub fuselaj de bombardierul IL-28 şi de avionul de vânătoare-bombardament IAR-93. De altfel, irakienii au fost interesaţi de achiziţionarea lui IAR-93 doar în varianta înarmării lui cu TU-143.
(ohanesian.wordpress.com)
2271 cititori.
