Pediatria Constanţa, un coşmar în care demonii poartă halate şi stetoscop

Nota DinPort.ro: mărturiile pacienţilor care au trecut prin infernul saloanelor din Secţia Pediatrie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa(SCJU) sunt terifiante: copii şi mame sunt obligate să reziste imbecilităţii şi nesimţirii unor cadre medicale, mai ales a celor neschimbate din funcţiile de conducere de  mandate la rând. Mirosul împuţit este primul avertisment pentru cei ce păşesc prin etajul opt al spitalului constănţean iar mânerele inexistente ale geamurilor din anumite saloane amplifică sentimentul deznădejdii.

Profesoara Ozana Cozma este una dintre pacientele care consideră că doar schimbarea pătuţurilor şi zugrăvirea pereţilor nu face decât să spoiască mizeria umană a unor purtători de stetoscop care periclitează de atâţia ani – prin indiferenţă, obrăznicie şi incompetenţă majoră – sănătatea micuţilor şi a părinţilor.  Dacă fostul manager al SCJU, Dănuţ Căpăţână, a fost deja condamnat la puşcărie (mult prea târziu! -n.r.), noua conducere psd-istă, în şoriciul lui Cătălin Grasa, se dovedeşte a fi continuatoarea regimului bazat pe corupţie, politizarea instituţiei şi incompetenţă. Remintim că, în cursul acestui an, psd-iştii au pus pe liber o serie de asistente cu experienţă de peste 30 ani în pediatrie, la comanda şefilor de secţie neschimbaţi din anii ’90, pentru că aveau curajul de a protesta împotriva abuzurilor şi incompetenţei unor medici şi şefi de secţii.

Suntem numere, boxa 3 sau cel mult „mimozele de la 3”. Ne plâng copiii, suntem lângă ei. Mai adânc însă e sunetul celor neînsotiti de părinți, care la schimbul de tura trebuie să aștepte cu orele masa de spital. E plânsul pe care nu pot să-l mai scot din urechi. Copilul meu adoarme cu el si sper ca acolo, în vis să fie liniștit. Vreau sa adorm, dar nu pot, temerile și ghionturile asistentelor imi creează un cerc vicios. Suntem vinovate ca am ajuns aici, dacă nu merge pompa, dacă nu merge branula, dacă plânge copilul. Suntem mame de băieți și ne merităm soarta. Vin doctori, studenți, asistente, infirmiere, bucătărese de la care primim cuvinte albe si negre. Pe sufletul îmbibat de vină se lipesc cele negre. Câțiva doctori ne raspund la întrebări și mai risipesc norii de frică. Alții vin și mai adaugă. Cunoscuții si prietenii vin cu soarele agățat balon, dar cum vine seara balonul se desumfla. Știm totuși că suntem protejați de o mână nevăzută.
Cum vine dimineața începe chinul perfuziilor, branulelor care ies de pe venă, a plasturilor ce intră în carnea pe care înflorește dermatita. Se caută venele cu un dispozitiv sofisticat, cu toate astea acele branulei nu vor să stea la locul lor, adică de obicei la încheietura mâinii sau a cotului, iar pentru asta e vinovat pacientul. „Aveți grijă să stea cuminte”, mi se spune repetitiv. Adică un copil de aproape de 2 ani sa stea cu mâinile inerte. ” Altfel îi punem branula la picior ” sună „suav” o asistentă cu ochi albaștri. Cum asta se întâmplă în Săptămâna Mare, cuvintele ei par un verdict. Ma întreb dacă n-am greșit cumva secolul, poate visez inca sau nu sunt intr-un spital, la pediatrie. Ma întreb de ceva vreme dacă știm totuși ceva despre copiii pe care îi creștem si-i îngrijim „științific”.

Un alt refren care mi se spune de cum vine dimineața, „voi nu trebuia să fiți aici” ma face sa amestec amețitor experiențele, iar reacția mea să rămână mult în urmă. Un medic rezident imi comandă să-l iau în brațe pe Radu care doarme adânc, ca sa-l asculte cu stetoscopul. Radu se sperie si plânge, mi se spune să-l liniștesc, apoi ma întreabă cu ce-l hrănesc. După ce pleacă, imi vine să-i strig din urmă „hei, idiotule, diagnosticul este de oto-mastoidita de tip bacteriologic, deci n-are treabă cu dieta.” Dar tac si-mi rod nervii între pereții camerei. Îmi spun: „la fel trebuia să-i strig si medicului de la urgențe- internări, care m-a chestionat despre viața mea personală și despre cât de vinovată sunt ca mamă”. Despre acesta din urmă aflu lucruri asemănătoare, de la alte mame aflate pe secție. O doctoriță tânără se oferă să ne dea detalii despre tratament si despre analize, răspunsurile ei nasc alte întrebări care se adună concentrat ca norii. Răbdătoare ne răspunde la toate. Prindem viață. Ii mărturisesc că neliniștea vine si de la prea multe păreri din jur. „Dar nu le mai dați crezare, fiți mai sigură și faceți ce știți că trebuie ca mamă. Cereți, insistați!” îmi spune ea. Aha, deci asta e!
O infirmieră guralivă ma dojeneste că mai dau încă sân copilului: ” eu nu vă inteleg deloc, laptele nu mai are nicio treabă de la șase luni”. Ii explic contextul, zâmbesc amar si-mi aduc aminte de pereții de la maternitate, pe care acum doi ani puteai citi: „numai mamele alăptează, doamnele nu”. Ca să ajungem la ORL, două etaje mai jos, sunt invitată să cobor scările cu copilul în brațe. Când amintesc de lift, mi se spune că nu e mult de mers. Când intru pe secție, respir adânc fiindcă nu știu ce medic de gardă nimerim. ” – Așa e de sărbători” ma lămurește asistenta. Cer numele medicului, dar ea ocolește politicos răspunsul. Repet întrebarea cu medicul de gardă, același tertip.
Trebuie să-mi țin copilul în brațe imobilizat si să-i șoptesc ca totul se va termina curând. Îl mint azi, mâine, în fiecare zi, fiindcă nu știu de fapt când se va termina.

Odată reveniți în cameră, devine mai liniștit, adoarme sau se joacă. Imi vine să plâng continuu, dar nu curg lacrimile. Cătălina ne îmbărbătează. Când cade ea, o ridic eu. Facem un balans din disperare, altfel ne-am prăbuși. Copilul ei are stări de sufocare, trebuie aspirat nazal, fiindcă nu poate suge. Are două luni și plânge mai ales la venirea serii. I se recomandă mereu laptele din spital. Pocahontas e agitată, iar are treaba cu mimoza de la 3! Auzim comentariile din separeul asistentelor. Îl aspiră cu aparatura cea nouă, inciudata. „Poftim, na, că așa vrea maica-ta!” îi zice copilului. Cătălina se întoarce în salon aproape plângând.
Uneori e mare forfotă în salonul vecin. Vin asistentele, infirmierele si uneori doctori. Dintr-un pat cu bare joase stă Memetel. Așa îl alintă Pocahontas, asistenta cu părul împletit -coadă la spate. Pare mereu călare, in galop. Pe ea nu o poți îmblânzi cu nimic. Are vorba scurtă, de pumnal. Copilașul din pat pare neajutorat: are abdomenul bombat, picioarele de păianjen si privirea mereu disperată. Dacă nu l-ar fi uitat mama lui pe acolo, ar fi avut un an jumate, dar nedezvoltat fiind arată cam de 8 luni. Își cere cu plânset lung hrana-formulă, care vine la ora fixă, așa e hotărât.
Din când în când mai vin necunoscuți si-i mai aduc scutece, haine si câteva jucării. El însă caută un zâmbet și nu -l găsește, fiindcă e greu să-i zâmbești, citindu-i chipul schimonosit. Privindu-l, înțelegi că Memetel e fiul adoptiv al sistemului sanitar împreunat cu cel educațional. Un fiu subnutrit, ținut din mila de care nimeni n -ar trebui să aibă parte. O milă care ucide încet orice zâmbet, care blamează si degradează. Memetel e pierdut intr-un pat de spital pe vecie, noi încă avem speranță că vom pleca în curând de aici.

5623 cititori.